Recomandari

Reprezentativ

Retragerea MiG-21, avionul de luptă cu cea mai lungă viață

Povestea MiG-ului 21 se încheie în România, după mai bine de jumătate de secol. Sfârșitul poveștii poate fi doar aici, la Bacău, cu oameni și cu amintirile lor, cu toți cei care au contribuit la realizarea acestui program și cu respectul cuvenit din partea epigonilor.

Iubit și respectat de unii, huidut sau temut de alții, avionul emblematic al aviației de vânătoare se retrage definitiv, după ce a primit o nouă viață prin reparație capitală și modernizare. „Țeava de foc” cu aripă Delta a supraviețuit intemperiilor, a rezistat ploilor, gheții și zăpezilor, doar cu o husă de pânză pe cupolă și câteva capace de carton vopsite în roșu (pentru a nu fi uitate înainte de pornire. Vedeta spectacolelor de aviație din ultimii 20 de ani și-a făcut simțită absența încă de la BIAS din 2022, iar spectacolului i-a lipsit adrenalina pe care o genera zgomotul forțajului de la mai puțin de 50 de metri înălțime.

Acuzat pe nedrept pentru „mortalitatea” sa, a fost privit cu respect de către Yehuda Shafir, care se considera norocos să zboare avionul cu care se confruntase în Războiul de Yom Kipur. La sfârșit de viață, sper că s-a înțeles că, dincolo de emoții, vina nu a fost niciodată a avionului, de cele mai multe ori criminală a fost alocarea orelor de zbor de instrucție, sub limita de siguranță necesară. Pentru unii nici Manualul de instrucție în zbor nu a fost suficient, deoarece nu a fost înțeles. Doar programul de F-16 poate salva viețile piloților, dacă nu va fi „românizat”, așa cum îmi spunea, îngrijorat, Cătălin Micloș, în urmă cu opt ani.

Povestea se încheie acolo unde a început a doua parte, cea a modernizării, iar eroii săi sunt oamenii din două importante instituții pentru aviația militară din România. AEROSTAR, compania care a reușit să adune 70 de ani de existență, singura companie aeronautică din România care poate să respecte standardele de calitate ale aviației moderne, a renăscut odată cu programul de modernizare prin nucleul de ingineri tineri (astăzi directori cu multă experiență, în prag de pensie). De partea cealaltă, fără a fi în opoziție, sunt piloții, inginerii, maiștrii militari, navigatorii, precum și toți ceilalți care au făcut din Baza 95 Aeriană locul de plecare a unei noi mentalități, răspândită în timp scurt în toate bazele aeriene române.

Am dorit să zbor MiG-ul 23, atunci când am terminat Școala Militară, am visat să zbor F-16, încă de la începutul anului 1989, adică atunci când ajungeau în România MiG-urile 29, dar nu a fost să fie, așa cum am mai spus când am vorbit despre trecerea de la MiG-21 la F-16.

Mai marii de la partid (așa era atunci!) au hotărât, în înțelepciunea lor, că e mai bine să fiu repartizat la escadrila de MiG-21PF de la Deveselu, adică cea mai veche variantă, fără SPS (suflarea stratului limită/ceva mai mult decât Slot – conform terminologiei actuale), cu numai două grinzi de acroșare pe aripă, parașută de frânare sub coadă și aparat de ochire cam de pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Veneam la aterizare ca o rachetă, cu 380 km/h la Îndepărtata, 360 la Apropiată și 340 km/h la redresare, adică o viteză cu 20-40 km/h mai mult față de rudele sale mai tinere. Dar era mai manevrabil, mai agil, un adevărat armăsar pur-sânge – cel puțin, așa eram amăgiți sau ne amăgeam singuri, aceia care eram „prea buni” pentru ceva mai nou. E adevărat că în primul an nu am avut șansa să verific dacă este adevărat, pentru că în cele două ore și cinci minute de zbor făcute cu dubla comandă, nu înțelesesem prea multe.

După aproape trei ani descopeream că trecerea pe RFMM era mai complicată decât mi-aș fi închipuit, mai ales că aterizarea nu se mai putea face „băgând maneta de gaze în buzunar”, adică prin reducerea sub prag înainte de contact.

Zborul pe M și pe MF a fost mai ușor, nu neapărat pentru că pilotul automat era mai bun, cât pentru că orele de zbor au fost semnificativ mai multe în acel an, deoarece eram în prima grupă de LanceR. Tot mai multe restricții generate de dificultatea de a zbura un avion de luptă cu ore de zbor de instrucție mult prea puține au făcut acest avion o sperietoare, un avion temut și părăsit de către mulți piloți.

Bătrânul avion de vânătoare a renăscut odată cu modernizarea, deoarece avionica, afișajul pe parbriz și noul radar de bord ne-au crescut încrederea în aparatul de zbor și ne-au dat posibilitatea de a-l zbura în parametri foarte apropiați de limitele anvelopei sale de zbor. Anterior, tot puțini mai îndrăzneau figuri acrobatice, la școala comandorului Dorel Luca, adică la Borcea.

Modernizat la AEROSTAR Bacău, împreună cu compania israeliană ELBIT SYSTEM, MiG-ul 21 a primit numele LanceR (Lance România, așa cum mi-a explicat generalul Ștefan), a fost privit cu suspiciune de către unii, cu dispreț de către alții (mai ales de către cei care nu l-au zburat), dar cu mândrie și respect de către noi, cei care am avut șansa de a-l descoperi și de a-l zbura.

Noi, cei 10+3 din prima grupă, am făcut pregătirea teoretică cu instructori israelieni, ajutați de locotenent comandorul (pe atunci) Titus Ștefancu, pilot de MiG-29. Am descoperit noi concepte, am învățat să folosim avionica, afișajele și calculatorul de bord, radarul și sistemul de armament astfel încât să putem rivaliza cu avioane de luptă mult mai performante din punct de vedere a manevrabilității, aeronave cu care se putea evolua în cadrul exercițiilor internaționale din cadrul Parteneriatului pentru Pace.

Am scris un nou program de pregătire, într-un manual inspirat din ce auzisem că are programul de MiG-29, am inventat și am redactat proceduri pentru încărcarea misiunii și pentru debriefing, am învățat să folosim simulatorul de zbor și am inventat scenarii complexe, așa cum nu mai fuseseră realizate niciodată în aviația de luptă română.

Instructorii de zbor, comandorii (de atunci) Liviu Burhală, Virgil Ristea, căpitan comandorii Adrian Puiu, Nicu Surdea (odihnească-se în pace!), Marcel Mihai și Dumitru Nichifor au dus experiența acumulată la Bacău în toate bazele aeriene, mai întâi la Borcea, apoi la Giarmata și, în final, la Luna. Aceștia au acumulat experiență nu doar în țară, dar și în exercițiile internaționale (Cooperative Key). Avionul a reprezentat România la târguri și spectacole aeriene internaționale renumite din Franța, Marea Britanie, precum și Ungaria, Croația sau Bulgaria. Luca Dorel a fost înlocuit la prezentarea în zbor de către Liviu Burhală, Virgil Ristea, Laurian Anastasof, Cătălin Băhneanu, Vali Tănasă, Gică Stancu sau Daniel Moise, iar evoluția în forțaj a MiG-ului a făcut senzație la aproape toate mitingurile aeriene din țară și chiar la unele internaționale, până în 2021.

Experiența acumulată de către piloții de la Bacău – de la interceptări, la misiuni de sprijin aerian apropiat (CAS – Close Air Support) sau interdicție aeriană cu lovirea obiectivului la minutul și secunda planificate – trebuia valorificată și nu putea fi pierdută. Acesta a fost principalul motiv pentru care am refuzat să desființez Baza aeriană 95, cu toate că existau toate argumentele și avizele pentru ca odată cu retragerea LanceR-ului la Borcea și Luna să se închidă și această unitate, așa cum se întâmplase cu baza de la Deveselu, iar anterior, la oprirea de la zbor a IAR-93, cu bazele de la Ianca și Craiova. În 2012, baza de la Bacău nu părea importantă din punct de vedere strategic.

Încheierea activității MiG-21 LanceR ar fi trebuit să fie în urmă cu 10-11 ani, dacă achiziția de avioane de luptă ar fi urmat programul firesc, conceput în momentul deciziei modernizării. Etapa de tranziție pe care ar fi trebuit să o asigure acest avion, de 10-15 ani, s-a prelungit la 25 de ani, mult prea mult. Scoaterea din operare a MiG-ului 21 LanceR nu este cauzată de riscul operării sale, de posibilitatea apariției unor defecțiuni tehnice, cu toate că și acestea sunt foarte probabile, cât pentru imposibilitatea de a mai menține operaționale echipamente vitale în luptă (radiolocator și rachete), adică incapacitatea de a-și îndeplini misiunea. Numirea sa „coșciug zburător” nu a fost susținută de nicio dovadă a vreunei defecțiuni tehnice majore, cauzatoare de catastrofă, indiferent câte cazuri de prăbușiri au fost de la primul zbor al acestui avion minunat.

Am început cu teamă zborul pe MiG-ul 21, am încheiat cu satisfacție și tristețe zborul pe LanceR, pentru că toate despărțirile sunt triste.

Despărțirea de MiG-21 LanceR nu putea să se întâmple altundeva decât la Bacău, acolo unde a început frumoasa poveste, acolo unde oameni minunați au făcut posibil un program deosebit.

Aici, la Bacău sper să fie invitați și să îi revăd pe generalul Catrina, cel care a avut prima cască DASH, generalii Burhală și Ristea, comandorul Puiu, primii instructori, generalul Croitoru, colegul nostru de grupă, precum și toți ceilalți care am primit ceasuri ELBIT, pe comandorul Titus Ștefancu, cel care s-a dedicat total acestui program, care a participat la dezvoltarea și modificarea lui pas cu pas. Desigur ar fi frumos să îi reîntâlnim și pe instructorii israelieni, Yehuda Shafir, Modi, Omer și Dany. Nu mă îndoiesc că vor fi prezenți Ovidiu Buhai și Tibi Mocanu, inginerii AEROSTAR care ne-au ajutat să înțelegem noile aparate, precum și inginerii militari și navigatorii care au participat la primele misiuni internaționale, comandorii Adrian Manea, Vasile Horincar, Ovidiu Gheorghian, Claudiu Grosu, Ion Ibănescu, locotenent comandorul Nicu Mazilu, maiștrii militari care ne-au construit căștile de zbor, au menținut în funcțiune simulatorul și stațiile de încărcare și descărcare a datelor, au pregătit radarele, armamentul și stațiile radio, au căutat soluții pentru alinierea sistemului și atunci când nu mai erau accesibili sateliții programați inițial.

Desigur, nu i-am enumerat pe toți cei cu care aș dori să mă reîntâlnesc la retragerea LanceR-ului, îl omisesem chiar și pe fostul meu șef, generalul Ștefan Ion (zis Bulgaru!), dar și pe mulți alții, care sper să fie invitați, să le fie recunoscută munca și eforturile fără de care nu ar fi fost posibilă reprezentarea României în exerciții internaționale, misiunile de Poliție Aeriană în țară și în Lituania, precum și trecerea la F-16, complicată, dar puțin mai ușor de înțeles datorită acestui avion temut, huiduit, dar și respectat și îndrăgit, MiG-21 LanceR. Mulțumim AEROSTAR și ELBIT, mulțumim generalilor Ștefan Voian și Dan Zaharia, mulțumim tuturor celor care au făcut posibil acest program! LanceR-ul și-a făcut datoria, LanceR-ul poate să se retragă!

Aviația dă senzația, dar … distrage atenția

Ultimul eveniment major la care a participat Președintele României a devenit foarte cunoscut prin aventurile cu SPARTANUL, interesează prea puțin decizia importantă comunicată public la finalul întâlnirii, nici implicațiile pentru România.

Aventura de la Paris a Președintelui, dornic să demonstreze solidaritatea cu românii afectați de impozitele mărite, prețurile crescute de taxele mărite, precum și de înghețarea salariilor și pensiilor, a devenit virală prin multiplele creații media care îl ironizează. Încăpățânarea de a zbura până la Paris cu un avion de transport militar, cu performanțe modeste în raport cu avioanele de transport comerciale, în condiții vitrege, a însemnat asumarea tuturor episoadelor penibile care au fost generate de condițiile meteo nefavorabile, de limitările avionului și de dorința de a comunica orice și oricând, pentru a demonstra că e mai uman ca precedentul președinte.

Performanțele avionului C-27 SPARTAN sunt cele necesare pentru îndeplinirea misiunilor pentru care a fost achiziționat. În documentele care au stat la baza achiziției nu a fost menționată misiunea transportului extern al demnitarilor.

Aviația dă senzația, aduce rapid audiență și like-uri. Iar dacă se mai întâmplă să fie și o situație jenantă pentru Președinte, cu atât mai mult.

Se pare că în aeronavă au fost și câțiva jurnaliști acreditați, în timp ce alții au fost prezenți doar la decolarea și aterizarea din avion. Interesul acestor jurnaliști a fost pentru cancan sau de viața personală a Președintelui, așa cum o demonstrează întrebările puse în avion sau la scara avionului.

Ce a făcut Președintele de Crăciun sau de Revelion a fost mai interesant decât ce s-a hotărât la Paris, cât de mult a dormit acesta în ultimele două zile a fost foarte important, mai puțin care au fost propunerile României introduse în declarația finală a Coaliției.

Evident, nu interesează pe nimeni de ce este important pentru România să fie parte a acestei Coaliții de voință, cum am intrat în această Coaliție, ce ne-am propus, unde și cum s-a luat decizia participării noastre și, mai ales, ce implicații sunt pentru România, pentru războiul din Ucraina (sau pacea din Ucraina?), când a fost informat Parlamentul, de cine, în baza cărei consultări…

Graba de a povesti lucruri mărunte și evitarea subiectelor importante nu este doar o slăbiciune a Președintelui (ca om politic, poate avea o astfel de strategie de comunicare), în timp ce consilierii pentru comunicare și politică externă din Administrația Prezidențială reprezintă instituția și trebuie să comunice ce este important, la timp și explicit.

Bucuria copilărească a tuturor celor din avion din momentul interceptării și însoțirii avioanelor F-18 este firească, iar mesajul transmis de piloți după convorbirea cu controlorul de trafic aerian ne-a fost transmisă, deși nu era un subiect de interes public. Nu cred că acel mesaj a înlocuit mesajul oficial de mulțumire pentru sprijinul acordat celor răniți în tragicul eveniment din Elveția, a fost doar o răbufnire copilărească după frustrarea rămânerii fortuite peste noapte lângă Turnul Eiffel.

Așteptăm să se liniștească entuziasmul aviatic și să aflăm ce ne așteaptă. Dacă Parlamentul va fi informat și va lua act de ce s-a stabilit în această Coaliție, la care România independentă s-a angajat solidară, ori poate Parlamentul va cere lămuriri?(!)

Așteptăm un CSAȚ care să traseze sarcini instituțiilor care vor fi implicate în acțiunile stabilite la nivel politic, inclusiv modificările la Proiectul de buget pe anul acesta (dacă a fost discutat până acum).

Posibil ca Președintele să ne dea informațiile despre Coaliție, viitorul Ucrainei, propunerile noastre, interesele noastre ca stat vecin și direct afectat ce se întâmplă și ce se va întâmpla în Ucraina, ce decizii vor lua statele europene în situația ocupării Groenlandei de SUA, cum vom trăi în această lume nebună care se schimbă radical sub ochii noștri. Dar pentru asta ar fi bine să i se adreseze întrebările corecte, să nu fie manevrat în direcția subiectelor funny, oricât ar fi de simpatic zâmbetul Președintelui.

Lumea este preocupată de deciziile luate sau viitoare ale Președintelui Trump, evoluția războiului din Ucraina este extrem de importantă pentru noi, dar … aviația a dat senzația!

Despre avionul prezidențial sau avionul de stat al României am mai vorbit, am făcut rapoarte, am dat argumente și explicații. Varianta MApN se poate realiza în aproximativ 36 de luni, de asta a fost abandonată în 2013, 2016, 20… Varianta TAROM este mai simplă, dar unde mai este TAROM?, Varianta RAPPS sau SPP este legată ori de TAROM, ori de MApN. O variantă mai simplă ar fi MAI, dar problemele sunt mai complexe decât par la prima vedere. Ce este clar, nu se poate rezolva până la următorul zbor, nici măcar până la sfârșitul anului. E bine ca SPP să identifice soluțiile corecte și sigure, fără riscuri inutile de tipul celor tocmai întâmplate.

Posibile implicații pentru România din Strategia Securității Naționale a SUA

A trecut suficient timp de la publicarea NSS 2025, au apărut și versiuni mai mult sau mai puțin extinse și explicite, au fost reacții, comentarii și răspunsuri care au adus lămuririle necesare pentru înțelegerea unui document care ar trebui să însemne „un moment istoric”, care marchează începutul unei noi epoci istorice.

Ce spune NSS 2025 (esența, fără „zgomot”)

A. Cadru general: „interes național”, suveranitate, „burden-shifting”

Documentul pleacă de la ideea că strategia trebuie să fie scurtă, ierarhizată și centrată pe „interesele de bază”, nu pe „liste de dorințe”.
În principii apar explicit:

suveranitatea vs. „organizații transnaționale intruzive”;
balanța de putere (SUA nu urmărește „dominație globală”, dar vrea să prevină dominația altora);
împărțirea poverilor: „era SUA ca Atlas al securității globale s-a terminat”, iar aliații trebuie să preia responsabilitatea regională; este menționată ținta de 5% din PIB pentru apărare în NATO (“Hague Commitment”, cu termen final 2035).

B. Ierarhia regională: SUA își asumă rolul de pivot la emisfera vestică, iar Europa este retrogradată ca prioritate

În structura NSS 2025, regiunile sunt ordonate: emisfera vestică, Asia, Europa, Orientul Mijlociu, Africa.
Din afirmațiile care urmează, se poate observa că din această repoziționare a politicii americane, nu se poate concluziona că Europa „nu contează”, dar indică o re-alocare de atenție și resurse.

C. Europa: „Promoting European Greatness” – combinație de presiune și reorientare

Secțiunea despre Europa este neobișnuit de ideologică și critică UE: vorbește despre „erodarea suveranității”, migrație, cenzură / restricții ale libertății de exprimare, declin demografic etc.
Dincolo de retorică, prioritățile de politică listate pentru Europa includ:

stabilitate în Europa, conjugată cu stabilitate strategică cu Rusia;
Europa să stea pe propriile picioare (apărare asumată primordial de europeni);
„cultivating resistance” față de traiectoria actuală a Europei (formulare cu impact politic major), cu referire la toleranța excesivă, în special față de religiile non-creștine și față de LGBT;
deschiderea piețelor europene pentru bunuri/servicii americane, cu accent pe asigurarea unui tratament „echitabil” pentru firme și muncitori SUA;
„building up” țările „sănătoase” din Europa Centrală, de Est și de Sud prin legături comerciale, vânzări de arme, colaborare politică și schimburi culturale;
oprirea percepției/realității NATO ca alianță în expansiune perpetuă.

D. Ucraina: obiectiv explicit – încetarea rapidă a ostilităților

NSS spune că e „interes de bază” al SUA să negocieze „o încetare expeditivă a ostilităților” în Ucraina (motivând: stabilizarea economiilor europene, reducerea riscului de escaladare, „stabilitate strategică” cu Rusia, reconstrucția Ucrainei). “This war must end … We will work to bring it to an end.”

Implicații pentru UE

1) Presiune accelerată pentru autonomia europeană în apărare

Logica „burden-shifting”, din care a rezultat angajamentul către pragul de 5% și mesajul că Europa trebuie să se apere „primordial” singură împinge UE către:

creșteri bugetare rapide pentru apărare;
achiziții comune și dezvoltarea industriei europene de apărare;
standardizare și producție de muniții/echipamente.

Reacțiile publice europene deja au mers în direcția „mai multă autonomie de securitate”.

2) Risc de fricțiuni SUA–UE pe reglementare, comerț, tehnologie

NSS leagă securitatea de „reciprocitate comercială”, de acces pe piețe și de „fair treatment” pentru actorii americani.
Asta poate însemna (din practica primelor nouă luni ale Administrației Trump 47):

negocieri dure pe tarife / bariere non-tarifare, presiune asupra reglementărilor UE (digital, concurență, politici industriale);
condiționări la cooperarea tehnologică (controlul exporturilor, lanțuri de aprovizionare).

3) Politizare a relației transatlantice

Formularea despre „cultivarea rezistenței” și aprecierea „partidelor patriotice” europene ridică riscul ca relația SUA–UE să includă mai mult conflict cultural/politic intern. Implicarea în politica internă a statelor europene prin susținerea partidelor suveraniste va determina o reacție puternică a partidelor proeuropene și a instituțiilor Uniunii.

4) Ucraina: presiune pentru o soluție negociată (și pentru asumare financiară europeană)

În condițiile în care Washingtonul prioritizează „încetare rapidă”, UE trebuie să își asume un rol mai mare în finanțarea Ucrainei (război și reconstrucție). La noua arhitectură de garanții de securitate europenii ar putea să contribuie mai mult. Desigur există riscul, ca o „înghețare a conflictului” să lase vulnerabilități pe termen lung, iar gestionarea lor va fi tot în sarcina europenilor.

Implicații pentru România (cele mai practice)

NSS 2025 nu menționează România explicit (în textul public). Se poate deduce critica privind anularea alegerilor prezidențiale din 2024, așa cum a fost formulată de vicepreședintele Vance la Munchen, în 14 februarie 2025.

În schimb, are o linie clară despre „building up” Europa Centrală/Estică/Sudică, definind ca principali indici pentru statele prietene: comerțul, în special vânzările de arme și colaborarea politică, favorite fiind guvernările cu partide suveraniste.
De aici, implicațiile pentru România sunt în mare parte deduse din direcția strategică:

A. Apărare: două cerințe simultane – mai mult buget și dezvoltarea de capabilități „utile”

România va fi împinsă (direct sau indirect) să demonstreze o traiectorie credibilă de creștere a bugetului de apărare și să dezvolte capabilități importante (apărare aeriană, ISR, drone, muniții, mobilitate militară, infrastructură, reziliență).

Accentul pe „weapons sales” sugerează că achizițiile din SUA pot rămâne un instrument central al relației bilaterale, dar cu așteptarea ca Europa să plătească și să producă mai mult.

B. Flancul estic și Marea Neagră: mai multă „asumare regională”

Chiar dacă NSS nu detaliază Marea Neagră, filosofia lui („partenerii își apără vecinătatea”) implică un rol crescut pentru România (împreună cu Polonia și alți aliați estici) în planificare, pre-poziționare, infrastructură și descurajare, precum și investiții în reziliență civilă (energie, porturi, căi ferate, poduri, depozite, apărare cibernetică).

C. Ucraina și Moldova: așteptări mai mari de la București

Dacă SUA împinge spre încetarea rapidă a ostilităților și reconstrucție, România devine importantă ca actor regional pentru securitate și stabilitate la granița Uniunii și a NATO. România ar putea găzdui un centru logistic și de tranzit, precum și o platformă pentru industrie/mentenanță.

D. Stoparea extinderii NATO („nu extindere perpetuă”) și imperativul ca „Europa să se apere”, nu înseamnă neapărat o incertitudine privind prezența SUA, ci dimensiunea forțelor americane în România, care (foarte probabil), va fi condiționată politic, de cheltuieli asumate, de accesul la anumite resurse și de achiziții din SUA.

Prezența trebuie să fie justificată de interesul SUA pentru regiune sau pentru întărirea parteneriatului strategic, cu accent pe implicațiile economice (deocamdată foarte reduse).

Recomandări de poziționare (UE & România) în 2026–2027

Pentru UE (macro), în primul rând întărirea coeziunii, deziderat subminat de NSS 2025.

În al doilea rând, realizarea autonomiei strategice (exclusă ideea „independenței solidare sau solitare!), prin:

realizarea unui Plan comun de reînarmare (muniții, apărare aeriană, drone, EW, producție);
constituirea, întărirea și îmbunătățirea industriei europene de apărare, cu concentrarea pe produse unice, performante și competitive pentru fiecare capabilitate
îmbunătățirea mobilității militare, începând cu reglementările – Schengen militar.

În schimbul gestionării disputelor comerciale, se poate negocia un pachet de achiziții – deal transatlantic, care să evidențieze o cheltuială europeană majoră, pentru a obține acces coordonat la tehnologie/armament american.

Realizarea unei Strategii comprehensive a UE pentru Ucraina care să nu depindă de un singur scenariu (nici „victorie rapidă”, nici „pace rapidă”), cu consolidarea opțiunii europene a Ucrainei, prin negocierea cu Rusia a unui viitor de cooperare și neagresiune, ar trebui să includă reconstrucția Ucrainei, precum și garanțiile de pace, nu doar de securitate ale Ucrainei (și Rusia are nevoie de garanții).

Pentru România sunt două opțiuni politice

La fel ca în majoritatea statelor europene, NSS 2025 provoacă polarizarea radicală a societății în partizani (susținători, admiratori sau aprobatori) ai politicii Trump-Vance și opozanți (proeuropeni, democrați, liberali, toleranți) ai acestei politici.

Din toate acțiunile sale anterioare, formalizată prin acest document, politica Administrației Trump 47 are ca principal obiectiv anularea tuturor deciziilor administrației anterioare, demonizarea și anihilarea oricărei mișcări favorabile curentelor încurajate de Biden-Harris. Ucraina este doar un subiect secundar, care îl irită sau pe care își construiește acuze grave privind deciziile strategice luate de predecesor. UE este o instituție antipatică, la fel ca ONU, NATO sau G-7. Trump are o personalitate de lider autoritar, cu sensibilități, simpatii și antipatii.

În acest context, e bine de știut că sunt acțiuni sau persoane care îl irită, în timp ce lideri precum Orban, Putin, MBS, Netanyahu sau Kim Jong îi sunt simpatici, cadourile și investițiile în SUA îl pasionează, iar titlurile de pacificator și premiile care îl sanctifică îi sunt foarte dragi.

Ce nu trebuie să facă România?

Să nu achiziționeze tehnologie chinezească, să nu permită investiții chinezești, să nu promoveze relații prea cordiale cu China și India, să nu promoveze politici Woke sau LGBT, să nu insiste pe politici de protecție împotriva schimbărilor climatice, să nu impună taxe suplimentare companiilor americane.

Ce poate să facă România?

Există două scenarii posibile, unul în care ar prelua puterea suveraniștii, cu o susținere serioasă din partea Administrației actuale (cel puțin moral), cu îmbunătățirea evidentă a relațiilor bilaterale, sprijin politic, vorbe frumoase, dar nu este sigur că va exista și sprijin financiar sau investițional. Ar fi posibil ca o creștere a prezenței militare să fie agreată, ca semnal politic.

În condițiile unei situații tensionate în plan intern, politica actualei administrații ar putea fi răsturnată peste trei ani, cu toate implicațiile revenirii la politica Biden.

Al doilea scenariu, mai apropiat de realitatea politică actuală, înseamnă o poziționare solidară în Uniunea Europeană, de distanțare de SUA, cu identificarea de soluții comunitare, fără să atingă sensibilitățile majore ale lui Trump. În acest caz, insistența unei vizite la Casa Albă este păguboasă și fără perspective reale de îmbunătățire a relațiilor bilaterale. Președintele Dan ar putea să îi fie mai simpatic lui Trump, decât Zelensky, dar nu va fi invitat la micul dejun sau la ceai. Cel mult, va primi și el o șapcă și o to do list, ca Iohannis.

Din acțiunile guvernamentale și prezidențiale, ar trebui să rezulte proiecte mutianuale clare și coerente, cu achiziții care să nu irite, poate unele strategice, cu parteneriate relevante din businessul american. Angajarea în proiectele americane de dezvoltare a Inteligenței Artificiale ar putea fi un punct important pentru îmbunătățirea relațiilor bilaterale, propunerea implicării forțelor armate americane în realizarea unor capabilități relevante, precum supravegherea Mării Negre sau de ISR, supravegherea spațiului aerian, comunicații și informații satelitare, modernizarea facilităților puse la dispoziția SUA ar putea facilita consolidarea garanțiilor de securitate, cu semnarea unui nou Parteneriat strategic și anularea celui existent. Nici într-un caz nu trebuie menționat cel existent ca bază de plecare.

Un Pachet „Black Sea security”, care să includă apărare aeriană/anti-dronă, ISR, nave de patrulare maritime cu echipaje mixte și cooperare pentru protecția infrastructurii critice în fața unor atacuri cibernetice ar putea fi atractiv și util.

Inițiative industriale pentru mentenanța sistemelor de arme achiziționate de la companiile americane, producție de componente/muniții, parteneriate cu companiile relevante din SUA, însoțite de o bună diplomație care să aducă dezvoltare economică României în baza achizițiilor strategice de armament, prin cooperare industrială și transfer de tehnologii pot să consolideze poziția statului român în regiune și astfel putem fi un partener relevant.

Concluzii:

Strategia Națională de Securitate a SUA 2025 (NSS 2025) are implicații-cheie pentru UE și România.

Mesajul central al NSS 2025 este că SUA își redefinește rolul global: rămâne lider, dar nu mai este garantul principal al securității europene.

Accentul este pus pe interesul național, suveranitate, împărțirea poverilor și pe prevenirea dominației regionale a rivalilor, deși nu sunt menționați explicit.

Europa este prioritate secundară, după emisfera vestică și Asia, dar sunt în atenție statele care vor/pot contribui la dispariția UE.

În contextul politicii generale tranzacționale, UE este nedorită, deoarece în relațiile cu statele naționale SUA își poate impune mai ușor pretențiile.

Cheltuielile externe ale SUA, inclusiv cele cu organizațiile internaționale de securitate vor fi reduse drastic, nefiind considerate relevante pentru interesele americane. NATO este o organizație din ce în ce mai incomodă pentru actuala Administrație.

UE este într-un deficit de securitate, cu o presiune mare pentru a găsi soluții acceptabile pentru Ucraina.

Ucraina trebuie să accepte pacea propusă de SUA.

NSS 2025 mută responsabilitatea securității europene spre Europa.
Pentru România, o schimbare politică majoră poate fi o oportunitate, dacă este însoțită de adaptarea rapidă la cerințele Administrației actuale, dar cu consecințe riscante peste trei ani.

Alternativa o reprezintă întărirea poziției proeuropene, fără a irita și mai mult conducerea americană. Acțiunile guvernamentale și prezidențiale trebuie bine coordonate, astfel încât să se obțină solidaritatea europeană și să se evite o stare conflictuală. Îmbunătățirea relațiilor bilaterale nu se poate face cu orice preț, dar există soluții.

Un pact politic pe modelul Pactului de la Snagov sau un acord minim la nivelul coaliției proeuropene este necesar. Alternativa poate fi schimbarea urgentă a puterii, care ar putea ajuta la clarificarea opțiunilor.

Din punct de vedere politic, societatea se polarizează pro sau anti Trump, la fel ca în majoritatea statelor europene. Viitorul trumpist al SUA nu este o certitudine.

Ziua națională, așa cum a fost în 2025

Așteptată cu înfrigurare, la fel ca în toți acești ani, de când sărbătorim Ziua națională la 1 Decembrie, Parada națională s-a desfășurat cu profesionalism, militarii au prezentat onorul Comandantului lor, cu toate că acesta nu îl avea alături pe militarul cu cea mai înaltă funcție.

Șeful Statului Major al Apărării a fost trimis spre peluză, după ce i-a dat raportul Președintelui, de parcă nu era o paradă militară, ci una de partide politice coalizate pentru binele nostru, adevărate scuturi de apărare ale democrației, cu sau fără diplome.

O altă paradă, la Alba Iulia, a demonstrat că acest moment solemn nu înseamnă pentru toți respect și patriotism. Unii au considerat că este un foarte bun prilej pentru a-și exprima dezacordul cu politica actualului guvern, fără a avea nicio reținere să huiduiască pe timpul intonării Imnului de stat. Orice pare posibil, dacă un ministru care conducea Ministerul Apărării Naționale a considerat că a bea cafea în acest moment e puțin cam incomod, pentru că a trebuit să stea în picioare.

A urmat Recepția oficială, moment important pentru cei onorați de invitațiile care le-au consacrat importanța pentru statul român. A fost momentul în care resetarea valorilor a fost exprimată plenar. Lipsa avansărilor la gradul de amiral sau general, posibil cauzată de demisia ministrului, a fost însoțită de neinvitarea celor decorați cu ordine naționale, în special a purtătorilor ordinului Steaua României, indiferent de grad. Pentru cârcotași, nici cei decorați cu Legiunea de onoare nu au fost invitați.

A venit mult așteptatul discurs al Președintelui. Într-un moment solemn, de sărbătoare națională, discursul a început cu o muștruluială, de care credeam că am scăpat. Predecesorul spunea „voi, românii”, ținându-se departe de nimicnicia noastră, acum cel ales să ne fie bine, ne spune că o ducem mai rău, suntem vinovați că ne lăsăm conduși sau ne alegem conducători corupți sau coruptibili. Dar nu avem șefi de instituții, deși noi am ales cu mare încredere și mari așteptări.

Iar când corupția ni se dezvăluie, explicit, cu cele mai clare dovezi, sub formă de diplome, invocăm războiul hibrid și dușmani externi.

Cel mai frecvent slogan al zilei a fost: „să fim mai buni”. Asta își doresc majoritatea românilor, deși fiecare înțelege ceva diferit. Pentru că frumoasa limbă română are multiple înțelesuri, de la a fi bun la suflet, la a fi mai performant, mai cunoscut și mai recunoscut în lume.

Bugetul pentru anul viitor nu există, strategia apărării noastre este pentru a ne apăra de noi între noi, a fi politician înseamnă orice, dar nu necesită o diplomă (o spune decanul facultății de științe politice), nivelul de trai și puterea de cumpărare sunt în cădere, plouă continuu, dar localități întregi au rămas fără apă, se taie tot, suntem ocoliți de mai marii lumii sau îi evităm noi, emigrația română tot mai numeroasă nu mai trimite banii în țară, nu mai sunt cozi la vamă, pentru că suntem în Schengen, dar și pentru că mulți nu se mai întorc de unde au plecat, pentru că pentru ei România nu mai este acasă. Ne îmbogățim cultural și etnic, există și oameni harnici și bucuroși să muncească și să trăiască în România, din ce în ce mai mulți, fericiți că deja se pot înțelege în limba lor cu tot mai mulți conaționali.

Să revenim la avansarea de 1 Decembrie, care nu este doar o tradiție, este o prevedere regulamentară, deoarece așa este scris într-un ordin de ministru, că avansările la gradul de amiral/general se fac o singură dată pe an, de 1 Decembrie. Înainte de acest ordin se făceau de două ori: intrarea în rândurile generalilor și amiralilor a coloneilor și comandorilor se făcea de Ziua Armatei, pe 25 octombrie, iar primirea unei noi stele era stabilită la 1 Decembrie.

Mai întâi, cred că e nevoie să lămurim lucrurile și pentru cei care consideră că „o diplomă nu contează”. Gradul militar reprezintă însemnul care distinge un militar de altul (poartă aceeași uniformă), cel care are un grad superior (poartă un însemn) este salutat și respectat de cel cu grad inferior.

Gradele militare indică poziția ierarhică, precum funcția, dar și vechimea în instituție. Fiecărei funcții militare îi este desemnat un grad militar, deoarece există criterii de selecție pentru a ocupa acea funcție, inclusiv cerințe de experiență și vechime, atestate prin gradul deținut. Astfel, nu poți să deții un grad superior funcției deținute. Normal ar fi nici să nu fii încadrat pe o funcție superioară gradului deținut sau să fii pe o funcție și să nu primești gradul corespunzător.

În România au fost posibile situații în care au fost numiți pe funcții militari cu grade mult inferioare gradului corespunzător acelei funcții, ceea ce este o anormalitate. Dacă s-a considerat că militarul respectiv îndeplinește cerințele funcției, atunci ar trebui să primească și gradul corespunzător, iar acest lucru este imposibil dacă există o diferență de cel puțin două grade între cel deținut și cel corespunzător funcției respective.

Să revenim la subiect, avansările generalilor/amiralilor.

Domnule Președinte, nu faceți un favor nimănui atunci când semnați Decretul de avansare! Persoana respectivă a fost deja numită pe o funcție care presupune gradul de general, cu responsabilitățile și drepturile corespunzătoare acesteia, inclusiv acordarea gradului corespunzător. Dacă veți considera că sunt prea mulți generali, reduceți numărul funcțiilor de general, bineînțeles și responsabilitățile corespunzătoare acestora, sau reevaluați întreaga structură a armatei române. Dar nu este corect să cereți oamenilor să fie loiali, să fie respectați și să se impună în fața subordonaților și colegilor din alte forțe armate cu funcții echivalente, dacă îi considerați nedemni să primească gradul cuvenit. Pentru a fi respectat, e bine să respecți regulile, disciplina și regulamentele militare, comanda armatei este o mare responsabilitate și nu este un moft. Armata este condusă politic, se supune controlului civil, dar nu trebuie umilită!

Emfaza, preamărirea, exagerarea și grandomania – vulnerabilități majore pentru securitatea națională

Contextul proximei prezentări a viziunii Președintelui Dan în fața Parlamentului României, sub forma Strategiei Naționale de Apărare a țării readuce în atenție concepte complexe prin multiplele interpretări date de diferite școli și curente. Dorința de a substitui o strategie de apărare cu una de securitate națională este evidentă, iar acceptarea tacită este cvasiunanimă de aproape două decenii, deși Legea planificării apărării, revizuită în 2015, insistă pe calitatea de document programatic doar pentru apărare. În condițiile actuale, aș recomanda revizuirea cu celeritate a legii menționate, care are multe inconsecvențe și scrânteli de logică simplă, iar viziunea Președintelui și linia directoare a politicii externe românești să fie transmise prin documentul numit (impropriu) Strategia Națională de Apărare a țării. Prin această mențiune aș vrea să se înțeleagă necesitatea de a nu transfera Ministerului Apărării Naționale o răspundere Prezidențială. Să ne reamintim de Clemenceau.

Conceptul de securitate națională, așa cum este acceptat de majoritatea teoreticienilor relațiilor internaționale, implică apărarea națională, diplomația și intelligence -ul, deși documentele constitutive ale Uniunii Europene menționează securitatea și apărarea, abordând securitatea doar din perspectiva diplomației (politicii externe) a Uniunii. Conceptul de securitate extinsă, specific Școlii de la Copenhaga a fost introdus în prima strategie a lui Iohannis, fiind un produs al vestitei Academii de Științele Securității Naționale, cu intenția perversă de a extinde prerogativele constituționale ale Președintelui. În virtutea acestei extinderi au fost consumate resurse, au fost inventate funcții de consilieri prezidențiali, contribuind la cheltuielile faraonice ale fostului președinte (ex-potențial Secretar General al NATO). Administrația Prezidențiale devenise un al doilea guvern, iar elefanții se plimbau liberi nu doar în Palatul Guvernului, ci și în Palatul din Cotroceni.

Să revenim la concepte, cele specifice unei strategii de securitate națională, respectiv interesele naționale, obiective strategice, amenințări, vulnerabilități, riscuri, oportunități.

Valorile naționale sunt deosebit de importante pentru stabilirea intereselor naționale sau a obiectivelor strategice. Școala Ardeleană a fost mișcarea culturală cu un puternic substrat politic, care a urmărit definirea națiunii și culturii românești, realizarea conștiinței naționale românești, prin identificarea și promovarea unor valori naționale. Mândria de neam a fost factorul esențial pentru realizarea și afirmarea statelor-națiune și disoluția imperiilor după mișcarea revoluționară din 1848, după acceptarea dreptului statelor la suveranitate în urma Păcii Westfaliene (cu două secole anterior). Intelectualii români pașoptiști au reușit să creeze o conștiință națională care a determinat apariția statului român printr-o primă unire a două principate, într-un context favorabil, baza politică pentru România Mare validată prin Tratatul de la Trianon în 1920.

Românii sub Mihai Viteazu este o capodoperă care a relevat românilor persoana care a avut primul vis al unificării tuturor românilor. Nu este scrierea, strategia lui Mihai Viteazu (el nu știa că i se va spune așa), este meritul lui Bălcescu că a știut să găsească personalitatea reprezentativă pentru ideea unității de neam.

Consolidarea unirii, independența și recunoașterea ca stat național au fost posibile prin acceptarea unui principe german, ca un garant al respectării la nivel internațional a acestor realizări.

Competiția dintre state este specifică relațiilor internaționale, dinamica balanței de putere a fost menționată de Kissinger și de reprezentanții școlilor realiste și neorealiste a relațiilor internaționale. În această competiție sunt importante nu doar resursele materiale, ideile novatoare, invențiile, inovațiile, creațiile artistice, personalitățile recunoscute internațional sunt parte a acestei dispute. Mândria națională izvorăște din rezultatele obținute, se alimentează permanent cu realizări și recunoașteri, este fundamentul deosebit de important pentru conștiința națională.

Se vorbește astăzi de război cognitiv, de modificarea atitudinii opiniei publice prin alterarea percepțiilor, de inginerie socială orientată pe specularea vulnerabilităților emoționale și manipularea voinței indivizilor.

Modificarea, alterarea sau atacarea valorilor fundamentale din conștiința națională este o cale de atac dificil de combătut, tehnicile de atac sunt complexe, cu resurse minime. Aproape orice influencer, cu un simplu telefon smart poate să creeze conținut cu informații false, care poate fi contracarat cu greu, fără garanția unui succes 100%.

Ce se întâmplă dacă valorile sunt contaminate, dacă așezăm la baza mândriei naționale valori false, sau care nu sunt confirmate și recunoscute? Este o invitație la joc către adversari, o bază de pornire care va fi fructificată mai curând sau mai târziu, funcție de interesele și strategia adversarului.

Populismul și succesul mesajelor conspiraționiste, constituirea de grupuri care doresc informații diferite de cele din media clasică (în perioada pandemiei și imediat după), favorizează promovarea de idoli falși, născocirea de noi valori, afirmate ca parte a unor valori fundamentale, adeseori racordate la istoria incompletă sau insuficient învățată în școli.

Laudele pentru realizări inexistente sau doar în faza de proiect au atins performanța inaugurării în câmp a unei planșe (Sibiu, premierul Orban) sau tăieri de panglici la inaugurarea podului de la Brăila care nu fusese recepționat (închis ulterior pentru remedieri de defecte).

Nenumărate memorandumuri ne-au plasat printre primii din lume la o varietate de industrii și produse, de la avioane la centrale nucleare. Unele companii au mai multe memorandumuri ca fondurile din bancă, iar închiderea lor și stoparea pierderilor este împiedicată de aceste amăgiri.

Am devenit pe rând pol de stabilitate, pol de securitate, pol de progres, hub de transport pentru forțele americane (la un moment dat, indispensabil!), hub logistic pentru Ucraina, pentru Marea Neagră, pentru Europa, pentru Asia și pentru Orientul Mijlociu, pilon pentru toate construcțiile regionale, pentru că, nu-i așa, suntem țara tuturor posibilităților. De la primul care a inventat roata, la cel mai tare sau cea mai mare, superlativele neacoperite de realitatea faptelor sau primordialitatea neconsemnată nicăieri sunt valori false, care pot fi spulberate ușor, iar distanța de la un astfel de sublim la ridicol este extrem de mică.

Desigur, orice afirmație sau frază laudativă este greu de combătut, riscul de a fi acuzat de denigrare este evident, cu toate că argumentele sunt în favoarea adevărului, nu a construcției false.

Astăzi, de Ziua Internațională a Bunului Simț, vă propun să privim cu spirit critic și să reașezăm valorile la locul lor, să respectăm istoria, să nu o rescriem după bunul plac sau după nevoia de popularitate, să ne mândrim cu realizările recunoscute și cu personalități adevărate, respectate de întreaga lume.

Să dăm atenție contractelor și lucrărilor finalizate și recepționate, instituțiilor bine organizate și funcționale, credibile și sustenabile, să revedem manualele și să nu permitem propagarea de mesaje false, TikTokuri sau podcasturi mincinoase, chiar dacă ne fac să ne simțim bine, stimulându-ne vanitatea.

Să îi apreciem și să îi respectăm pe cei cu adevărat valoroși, serioși, cu toate că uneori ne pot deranja, să fim drepți și să ne dorim dreptatea, pentru că doar așa vom avea și dreptate socială și recunoașterea corectă a meritelor fiecăruia.

Importanța Strategiei Naționale de Apărare a Țării

Alegerile prezidențiale implică instalarea unei noi conduceri a sistemului de securitate națională, atunci când nu se validează un al doilea mandat pentru Președintele în funcție. Această nouă conducere ar trebui să însemne și o nouă viziune privind viitorii cinci ani, în principiu, centrată pe promisiunile făcute de candidatul câștigător pe timpul campaniei electorale.

Importanța acestui moment o regăsim în prevederile Constituției, prin care Președintelui îi sunt atribuite principalele responsabilități în politica externă, ca reprezentant al statului în relațiile internaționale, ca Președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării și comandant al Forțelor Armate. Corespunzător acestor atribuții, Președintele României este cel mai important beneficiar al fluxului de informații procesate de serviciile române de informații, de diplomația română, precum și din partea liderilor militari.

Strategia Națională de Apărare a țării este documentul prin care Președintele își face publică viziunea sa și a echipei sale de conducere, deoarece acest document este statuat ca o Strategie de Securitate Națională, cu implicații nu doar pentru apărare, dar și pentru diplomație și serviciile de informații.

Conform legii[i], planificarea apărării:

este atribut și componentă esențială a politicii de apărare;
promovează interesele naționale;
definește obiectivele securității naționale a României, în domeniul apărării;
vizează îndeplinirea obiectivelor.

De asemenea, în această lege privind planificarea apărării este precizat că procesul de planificare este constrâns de obligațiile care derivă din:

Constituția României și din respectiva lege;
participarea la asigurarea securității și apărării colective în cadrul NATO, conform Tratatului;
asigurarea participării României la Politica de Securitate și Apărare Comună a Uniunii Europene;
respectarea angajamentelor în contextul cooperării internaționale în domeniul apărării cu alte state și al îndeplinirii obligațiilor asumate prin participarea la activitatea altor organizații internaționale sau în alte situații reglementate de dreptul internațional, în condițiile legii.

Strategia Națională de Apărare a țării ar trebui să fie valabilă pe durata unui mandat prezidențial, conținând și prevederi pe termen mediu și lung, dar ar putea fi revizuită atunci când se modifică relevant contextul internațional de securitate, așa cum s-a întâmplat în februarie 2022.

Termenul de șase luni, în care Președintele ar trebui să prezinte în Parlament această Strategie, pentru a fi dezbătută și aprobată prin hotărâre este maximal, iar actuala situație de securitate la nivel regional și global ar impune urgentarea discutării și aprobării.

Legea prevede că „în cazul în care, pe perioada de valabilitate a Strategiei naționale de apărare a țării, intervin modificări ale mediului de securitate, Președintele României poate iniția procesul de modificare a acesteia și de prezentare în Parlament, în vederea adoptării în regim de urgență”[ii], dar Administrația precedentă nu a considerat necesar a se aplica acest punct.

Deoarece Președintele reprezintă statul în relațiile internaționale, dar Parlamentul are principalul rol pentru stabilirea politicii externe a țării, acest document reprezintă un adevărat mandat pentru Președinte, de aceea trebuie să cuprindă:

„valorile, interesele și obiectivele naționale de securitate;
evaluarea mediului internațional de securitate;
potențialele riscuri, amenințări și vulnerabilități identificate;
obiectivele strategice și prioritățile în domeniul apărării;
direcțiile de acțiune și principalele modalități pentru asigurarea securității naționale a României în domeniul apărării.”[iii]

Pentru elaborarea acestui document, Președintele are posibilitatea să consulte și să utilizeze conținut din precedenta Strategie (în sensul continuității, dacă nu există diferențe majore de abordare), în special în privința valorilor, intereselor și obiectivelor naționale de securitate. Colectivul de elaborare poate implica experți din ministerele cu atribuții în domeniul securității naționale, respectiv Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Externe, dar și din Ministerul Economiei, Ministerul Energiei, Ministerul de Finanțe, din serviciile de informații, precum și teoreticieni din domeniul securității naționale sau a relațiilor internaționale. Un rol determinant îl are consilierul prezidențial pentru securitate națională, care ar trebui să coordoneze elaborarea documentului, în strânsă concordanță cu viziunea politică a Președintelui.

La aproximativ patru luni de la instalarea noului Președinte, proiectul Strategiei ar trebui să fie deja prezentat pentru a fi revizuit de Președinte (personal!), pentru a se convinge că este în acord cu viziunea sa. Funcționarii din Departamentul securității naționale din Administrația Prezidențială probabil că au realizat acest proiect și l-au înaintat spre lectură, dar există câteva neclarități.

Dacă în privința miniștrilor apărării naționale și afacerilor externe probabilitatea de a fi în acord cu viziunea Președintelui este foarte mare, în cazul celorlalți miniștri (membri ai CSAT), ai șefilor serviciilor de informații (SRI nu are Director cu drept de vot) și a unor consilieri prezidențiali această prezumție nu mai este atât de clară.

Înțelegerea problemelor de stat presupune un oarecare timp, mai ales în situația lipsei cunoștințelor teoretice și a unei minime experiențe diplomatice, dar importanța funcției implică un efort deosebit și câteva acțiuni obligatorii. Printre aceste acțiuni, instalarea echipei de încredere, care să contribuie la aplicarea rapidă a viziunii Președintelui reprezintă un punct cheie.

Fluiditatea politică, coaliția realizată conjunctural, cu mari diferențe de abordare a principalelor politici, inclusiv a celor de apărare națională și de politică externă, este centrată doar pe menținerea în Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană. Sunt premise pentru o negociere dificilă a unor funcții importante, în special pentru conducerea serviciilor de informații. Orice demers al Președintelui către Parlament riscă sa fie blocat, inclusiv Strategia Națională de Apărare a Țării, fiind folosit momentul pentru șantajul politic specific coalițiilor de conjunctură. Totuși, Președintele are pârghii de negociere și poate să acționeze, în special atunci când există o viziune comună cu cea a Prim-ministrului în funcție.

Ce ar trebui să includă această Strategie?

În primul rând, orientarea fermă către politica europeană de securitate și apărare, care ar putea să constituie principalul pilon de securitate si un parteneriat puternic cu Regatul Unit, în condițiile unei politici americane orientată exclusiv pe interesul american.

Parteneriatul strategic pentru secolul XXI cu SUA reprezintă principala soluție pentru descurajarea nucleară, dacă va fi avut în vedere riscul unui atac nuclear. Acest parteneriat are la bază acordul bilateral DCA, precum și amplasarea facilității americane de la Deveselu, componentă importantă a sistemului de apărare anti-rachetă balistice a SUA și NATO. Cooperarea economică și creșterea semnificativă a schimburilor comerciale cu SUA ar putea fi un punct important al Strategiei, dacă se identifică domeniile și obiectivele de interes pentru marile companii americane.

NATO își menține rolul important pentru securitatea României, în condițiile în care este obținut angajamentul ferm al SUA pentru implicarea militară în contextul articolului 5.

Un loc important în Strategie ar putea să îl aibă calitatea de stat maritim, care ar trebui valorificat la un nivel de ambiție corespunzător poziției geografice. Acesta ar putea fi punctul de plecare pentru un program de dezvoltare a conexiunilor multimodale care să faciliteze transportul de mărfuri între Asia de Sud și de Sud-Vest, Orientul Mijlociu și Europa Centrală. Planificarea forțelor și a capabilităților navale trebuie să fie corelată cu nivelul de ambiție ca stat maritim.

Valorificarea superioară a resurselor naturale ale României și accesul la resursele disponibile pe alte continente, inclusiv în Oceanul Planetar ar putea fi un obiectiv strategic, în consonanță cu noul trend al relațiilor internaționale.

Prioritatea achizițiilor militare, dezvoltarea industriei, accesul și integrarea noilor tehnologii, îmbunătățirea infrastructurii de transport si a celei energetice, precum și protecția infrastructurii critice vor putea fi revizuite conform acestei viziuni prezidențiale.

Un punct foarte important ar putea fi cel prin care s-ar defini și explicita agresiunile existente sau posibile, ca parte a „războiului hibrid” sau a noului „război rece”. Conceptul de „război hibrid” este invocat în foarte multe situații, fără a exista o definire clară a acestuia, în timp ce unele acțiuni sunt specifice perioadei „războiului rece”, în care confruntarea Est-Vest a luat multe forme, mai puțin confruntarea armată directă. Ar fi de dorit evitarea editării unui nou Ghid al Strategiei, similar cu cel din 2016, când s-a explicat ulterior ce fusese deja aprobat de Parlament.

Politica față de noile tehnologii, cât de reglementat va fi spațiul virtual, limitarea unor libertăți în numele securității naționale ar trebui să se regăsească în acest document. Prin similitudine, asumarea unor riscuri în numele libertății de exprimare, a dreptului la opinie, la asociere și la alte libertăți cetățenești, ar putea însemna vulnerabilități și riscuri ridicate pentru cetățeni și/sau bunurile acestora, iar asumarea acestora ar trebui să fie explicită.

Strategia Națională de Apărare a țării poate justifica extinderea misiunilor, alocarea de resurse, încadrarea și statutul unor servicii „speciale”, precum și restrângerea sau dispariția acestora, funcție de amenințări și căile de contracarare. Aici se va vedea care este viziunea Președintelui, care are un rol important nu doar în numirea șefilor acestor servicii.

În concluzie, așteptarea acestui document este firească, este cel mai important document pentru comunicare strategică, un document care deschide sau închide relații internaționale, contribuie la dezvoltarea cu prioritate a unor capabilități, stă la baza alocării resurselor și a dispozitivelor pentru culegerea, prelucrarea și diseminarea informațiilor.

Viziunea Președintelui se va putea descifra din acest document, care îl responsabilizează direct.

Deși este documentul de bază pentru planificarea apărării naționale, Strategia nu este doar atât, este mandatul de politică externă pentru Președinte, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Apărării Naționale, întregul guvern și serviciile de informații.

Interesele strategice ale României ar trebui să fie clare, iar cel mai important instrument pentru a construi o apărare credibilă este o economie puternică, strâns relaționată cu economiile altor state, cu relevanță în echilibrul de putere global. Construcția unei economii puternice ar trebui să aibă în vedere resursele la dispoziție sau accesibile (inclusiv accesul la resursele importante), tehnologii avansate de prelucrare și piața de desfacere a producției.

Președintele nu are nevoie de încă un cabinet de miniștri la nivel de consilieri prezidențiali, dar transmite viziunea sa pentru securitatea națională, iar mesajul său devine lege prin aprobarea de către Parlament.

În spiritul Cartei Albe a Apărării Europene, România trebuie să-și construiască nu doar capacitatea proprie de apărare, ar trebui să fie parte importantă a economiei europene de apărare, chiar dacă pleacă dintr-o poziție foarte dificilă.

[i] Legea 203 /16.07.2015 privind planificarea apărării, art.1, https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/170048

[ii] Idem, art.4, alin. 2)

[iii] Idem, art.4, alin. 3)

Dronele și doborârea lor

În ultimele zile au fost foarte multe opinii, acuze, glume și dezbateri mai mult sau mai puțin profesioniste cu privire la dronele intrate în spațiul aerian al Poloniei, iar ulterior privind drona care a pătruns în spațiul aerian al României.

Mai mult de atât, a fost și o reuniune de urgență a Consiliului Nord-Atlantic, la nivelul Reprezentanților permanenți, la solicitarea Poloniei, conform articolului 4 din Tratat, deoarece i-a fost amenințată securitatea națională. În urma acestor consultări, a fost aprobată o nouă operațiune Aliată pentru sprijinul statelor din Estul Alianței, denumită „Eastern Sentry”, așa cum a fost prezentată de Comandantul Suprem al Forțelor Aliate în Europa (SACEUR), generalul Alexus Grynkiewich, în conferința de presă susținută împreună cu Secretarul General al NATO, Mark Rutte. De menționat că generalul Grynkiewich a fost pilot pe F-16 și F-22.

Imediat au fost anunțate ofertele Danemarcei, Franței, Regatului Unit pentru a contribui cu noi resurse pentru a realiza o apărare aeriană sporită și antidronă. Se pune accent pe eliminarea „găurilor” (gapps) din zonele vulnerabile, unde este posibil să continue provocările Rusiei.

Oficial, aceste state au pus la dispoziție avioane (Rafale, Eurofighter Typhoon), sisteme antiaeriane cu baza la sol (inclusiv Patriot), dar și nave (fregate). Deoarece principala vulnerabilitate constatată a fost în domeniul combaterii dronelor, probabil că sistemele antidronă ce vor fi dislocate nu au făcut obiectul informării publice.

Reacția Poloniei a fost aproape imediată, prin aprobarea accesului forțelor care vor executa operațiunea Eastern Sentry. România încă nu a dat această aprobare, posibil să fie în curs de procesare procedurală, pentru a avea aceeași situație penibilă din mai 2014, când avioanele CF-18 canadiene nu au putut să execute misiunea pentru care au fost dislocate, deoarece nu exista aprobarea misiunii în Parlamentul României. Între timp, este necesară doar o aprobare în CSAȚ și informarea Parlamentului.

Între timp, am explicat în mai multe rânduri care sunt problemele privind combaterea dronelor, dar nu cred că am fost suficient de coerent și explicit. Din acest motiv voi explica pe larg ce este cu dronele și cu combaterea lor.

Ce sunt dronele?

Mai întâi, drona era denumirea generică a Aeronavelor Fără Pilot (Unmanned Aerial Vehicle), dar a fost extinsă și pentru alte mijloace comandate de la distanță (Remote Control), adică fără om la bord, indiferent de mediul în care se deplasează (terestru, pe apă sau sub apă). Mai sunt cunoscute și ca Sisteme fără pilot, aeriene, terestre, pe apă sau sub apă (Unmanned Aircraft Systems, Unmanned Land Systems, Unmanned Sea Systems, Unmanned Undersea Systems)

La fel ca celelalte vehicule, pot fi de dimensiuni diferite, de la cea a unui avion de luptă, până la cele de buzunar, cu viteze diferite, mijloace de propulsie diferite. O clasificare a lor poate fi găsită în documentele Departamentul pentru Război (fost de Apărare) al Statelor Unite ale Americii, care menționează cinci categorii/grupuri (groups). Există și împărțiri funcție de dimensiuni, de greutate, de rază de acțiune, valabile inclusiv în reglementările aeronautice civile.

NATO are o clasificare pe clase, iar pe pagina Centrului Întrunit cu Competență pentru Puterea Aeriană (Joint Air Power Competence Centre) există un veritabil sistem de clasificare descris pe larg.

Din perspectiva misiunilor militare, dronele pot fi:

de cercetare/observare, cu dispozitive optoelectronice de filmare și înregistrare, cu posibilitatea de transmitere în timp real a datelor, atât în spectrul vizibil, cât și în infraroșu.
de lovire a țintelor terestre, aeriene sau navale. Acestea pot fi de unică folosință (kamikaze) sau cu utilizare multiplă, prin lansarea de muniții și revenire la bază. Și aceste drone pot avea dispozitive de vedere/filmare, cu transmitere de date.

Dronele sunt controlate de la distanță, pe frecvențe radio specifice, uneori cu salt în frecvență, dar pot să aibă și o mare autonomie, pentru a evita interceptarea comunicațiilor. Autonomia este specifică dronelor utilizate pentru lovire, în special celor de unică folosință, care pot să fie dirijate utilizând softuri cu AI pentru evitarea obstacolelor și a mijloacelor de lovire.

Ce fel de dronă a pătruns în spațiul aerian al României?

Din relatările oficiale, ar putea fi o dronă de dimensiuni medii spre mari, de tip Geran, o variantă rusească a dronei iraniene Shahed-136, cunoscută ca dronă kamikaze.

Caracteristicile acesteia ar fi: lungimea – 3,5 m, anvergura – 2,5 m, greutatea totală – 200kg, viteza maximă – 185 km/oră, cu elice propulsată de un motor cu piston în doi timpi (cu ardere internă), fără telemetrie video de control (în unele versiuni), programată pentru traiect prestabilit, de la sol (fără transmitere de comenzi!), cu sistem de navigație bazat pe GPS/GNSS, altitudine de zbor între 60-4000 m, distanță peste 1000km.

Așadar, cam de două ori mai mare ca o barză cu aripile întinse, posibil fără comenzi directe de la sol, ceea ce o face dificil de descoperit pe radar sau cu monitorizarea comunicațiilor radio, indiferentă la un eventul bruiaj radio pe frecvențele de comandă.

Ce poate să facă un F-16 împotriva unei drone de acest fel?

F-16, indiferent de variantă (Block, modernizare, etc) este un avion de luptă multirol, care poate executa cu succes misiuni de apărare aeriană, inclusiv luptă aeriană apropiată, precum și misiuni de atac al țintelor de pe sol sau de pe apă, în sprijin apropiat al trupelor sau în adâncimea teritoriului inamic. Are un radar performant, deși cel de pe aeronavele achiziționate de România nu sunt cele mai performante, de tip AESA, poate comunica cu solul și cu alte mijloace aeriene prin Link-16, care permite cunoaștere situații aeriene și terestre cu date de la toți senzorii, nu doar cei proprii, un tun de bord cu o viteză de tragere foarte mare. Pentru Serviciul de Luptă – Poliție Aeriană este înarmat cu rachete ghidate radar (pentru ținte în afara razei vizuale) și autodirijate pe fascicol termic (pentru ținte apropiate).

Programul de pregătire a piloților presupune însușirea luptei aeriene și a manevrelor pentru apărare aeriană, inclusiv pentru interceptarea și lovirea țintelor de viteze mici. Totuși, aceste manevre nu includ combaterea unor ținte de dimensiuni mici și cu viteze atât de mici. Teoria spune că împotriva unor ținte aeriene care zboară cu viteze sub 100 kts (aproximativ 180 km/h), se acționează similar ca împotriva unei ținte terestre.

De obicei, țintele terestre vizate sunt de dimensiuni relativ mari, cele mai mici fiind mașinile de luptă sau tancurile. O țintă de dimensiunile dronei în discuție este foarte mică, dificil de menținut în vizor.

Limitele acționale pentru combaterea unei drone de dimensiuni mici și medii pentru un avion de luptă (F-16, Rafale, Eurofighter, F-35, etc) sunt date de următoarele:

radarul de bord ar putea descoperi ținta, cu o probabilitate discutabilă, dar este foarte dificil să mențină ținta în încadrare, din cauza dimensiunilor reduse, a vitezei de deplasare și a apropierii de sol. Pilotul poate avea imaginea țintei din alte surse (radar de sol, alte aeronave), dar nu poate menține încadrarea.
Lansarea unei rachete depinde de încadrarea radar, dar și de încadrarea țintei de către ogiva (senzorul) rachetei. Acest senzor poate fi orientat de radarul de bord, sau de poziția pe vizor a țintei (dacă este la vedere), dar trebuie să se autodirijeze și are nevoie de semnal termic. Deoarece amprenta termică este foarte mică, există o mare probabilitate ca racheta să nu încadreze ținta. În acest caz, o rachetă lansată SLAVE BORESIGHT (adică cu ținta la vedere), poate trece pe lângă țintă și poate ajunge la sol fără să explodeze, inertă, ași cum s-a întâmplat în Polonia.
Tragerea cu tunul se poate face la fel ca pe o țintă terestră, cu posibilitatea de pierde din vedere ținta din cauza dimensiunilor mici, dar și cu o probabilitate foarte redusă de nimicire, din cauza dimensiunilor reduse și a împrăștierii relativ mari a tragerii aeriene.
Menținerea țintei la vedere este extrem de dificilă, deoarece zboară cu viteză mult mai mică față de avionul interceptor, iar pilotul pentru a manevra trebuie să mențină o viteză minimă mai mare decât viteza de angajare, multiplicată cu radicalul suprasarcinii. Adică, la manevră cu înclinare de 60 de grade (o înclinare medie în astfel de manevre), viteza minimă trebuie să fie mai mare de 500 km/h, cu o configurație de zbor corespunzătoare Serviciului de Luptă.
Doborârea țintei cu jetul determinat de motor și de rezistența indusă a avionului (remurul avionului) poate fi o soluție, așa cum au demonstrat piloții ruși, dar este o soluție riscantă, deoarece piloții sunt antrenați să nu treacă prin fața unei aeronave, interzisă de normele ICAO pentru interceptarea aeronavelor civile.

În concluzie, șansele ca un avion de luptă să doboare o dronă de dimensiuni mici și medii sunt foarte reduse, spre eșec.

De ce au fost folosite avioanele F-16, F-35 sau Eurofighter pentru interceptarea dronelor?

O întrebare firească, dar trebuie să ținem cont că acestea sunt mijloace în alertă maximă, pe timp de pace, cu care se poate acționa împotriva unor mijloace antiaeriene infractoare. Timpul de reacție, distanța care trebui parcursă pentru a intercepta drona și locul improbabil a l intrării, traiectul de zbor, fac imposibilă utilizarea unor mijloace antieriene cu baza la sol (tunuri antieriene). Alte aeronave (avionul de școală IAR-99 sau elicopterele IAR-330 SOCAT) au limitări tehnice care nu permit interceptarea în timp util și nici descoperirea țintei.

Care sunt cele mai bune soluții posibile pentru doborârea dronelor

Din experiența forțelor aflate în război, constatăm că cele mai multe drone sunt neutralizate/doborâte cu artileria antiaeriană de calibru mic, din apărarea apropiată a obiectivelor pe care aceste drone le atacă, sau prin bruiaj radioelectronic a comunicațiilor cu operatorul de la sol sau cu GPS/GNSS. Există și scenarii în care sunt folosite drone pentru acțiuni anti-dronă, dar presupun achiziții de drone de luptă aeriană sau de interceptare. O astfel de dronă ar putea fi „STRIGOI-2”, de concepție românească, a grupului KALKAN.

Presupun că în operațiunea NATO Eastern Sentry sunt incluse și sisteme de luptă antidrone, care sunt în continuă perfecționare, mult mai eficiente ca avioanele de luptă. Este necesar ca toată concepția privind Serviciul de Luptă – Poliție Aeriană să fie revizuită și adaptată noilor realități, cu introducerea de sisteme antidronă și de artilerie antiaeriană în apropierea obiectivelor apropiate de graniță, inclusiv în punctele în care s-au constatat pătrunderi repetate (dacă a fost cazul).

Populația trebui să fie pregătită pentru a se adăposti și proteja față de posibile căderi accidentale de drone sau resturi de drone, precum și de muniții utilizate pentru doborârea acestora. În cazul utilizării mijloacelor de bruiaj, este necesar să fie obținut acordul ANCOM, să fie realizat cu afectarea minimă a activității din regiunea respectivă, fără a pune în pericol traficul aerian.

Interzicerea zborului într-o anumită regiune, limitarea activităților în apropierea frontierei trebuie să fie avute în vedere, cu pierderile implicite asumate și bine evaluate. Aceste pierderi ar putea fi compensate prin mecanisme specifice la nivel european.

In concluzie, dronele sunt tot mai utilizate pentru că sunt dificil de neutralizat.

Pentru a face față noilor provocări sunt necesare noi sisteme de arme, noi proceduri, alte exerciții pentru pregătirea luptătorilor, inclusiv pentru acțiuni în timp de pace.

Pentru a îmbunătăți capacitatea de reacție a NATO este foarte important să contribuim cu ceea ce am învățat din reușitele și, mai ales din eșecurile noastre.

SAFE – o nouă oportunitate strategică. De ce, cum și pentru ce?

Agresiunea militară a Rusiei împotriva Ucrainei readuce în atenția decidenților scenariul real al unui război extins în Europa. Confruntarea armată părea o fantomă a trecutului violent al politicii de forță dictată de dezechilibrele de putere, rămasă captivă unei epoci dispărute odată cu încheierea Războiului Rece, la începutul ultimului deceniu al secolului trecut.

Măsurile adoptate de NATO inițial s-au concentrat pe reasigurarea statelor din apropierea Rusiei că beneficiază de protecția deplină a Alianței, chiar dacă au aderat mai târziu și, încă, depun eforturi pentru ca să recupereze decalajele de capacitate de apărare față de Occident. Prin aceste acțiuni, NATO a confirmat justețea opțiunii lor strategice, întrucât fostele state socialiste percepeau Federația Rusă drept principala amenințare la adresa securității lor, considerând comunismul mai degrabă un instrument ideologic utilizat pentru extinderea dominației ruse după cel de-al Doilea Război Mondial, decât modelul ideal de funcționare a propriilor societăți.

Oportunitate pentru realizarea capabilităților necesare unei capacități de apărare credibile

Existența armamentului nuclear, cu rol de descurajare, împreună cu aranjamentele convenite spre sfârșitul Războiului Rece pentru limitarea armamentului convențional și pentru realizarea de inspecții reciproce[i], au condus la reducerea cantitativă a tehnicii militare, a rezervelor de muniții și a capacităților industriale destinate producerii, reparării și întreținerii acesteia pe întreg cuprinsul Europei. În plus, prezența militară americană extinsă pe continent și logica mecanismelor de apărare colectivă au inhibat și mai mult capacitatea europenilor de a face față, în mod autonom, unui conflict armat de mare amploare. Însă, războiul de lângă noi a determinat numeroase schimbări în sistemul relațiilor internaționale, în dinamica afacerilor economice, în politica de combatere a încălzirii globale și în accesarea, distribuirea și valorificarea resurselor energetice esențiale pentru menținerea succesului economic al statelor industrializate.

În statele din Europa Centrală și de Est situația este și mai critică, deoarece ritmul de înlocuire a tehnicii militare din perioada comunistă a fost lent și, uneori, marcat de sincope majore. Decenii la rând au continuat să fie utilizate echipamente produse în fosta Uniune Sovietică sau după licențe sovietice, chiar dacă unele au trecut prin programe de modernizare menite să le prelungească durata de viață. Acestea, împreună cu munițiile, infrastructura și logistica aferente, evidențiază faptul că industria de apărare nu a realizat încă tranziția către noile tehnologii și nu a reușit să se integreze în „industria europeană de apărare”.

Majoritatea statelor europene membre ale NATO își bazează capacitatea de apărare, în primul rând, pe echipamente și tehnică militară americană. Schimbarea de atitudine a Statelor Unite, survenită odată cu alternanța administrațiilor de la Washington, a generat însă un șoc strategic, determinând aliații europeni să caute soluții pentru reducerea dependenței de tehnologiile americane sau chiar pentru dobândirea unui grad de autonomie față de tehnica și logistica militară americană.

Oportunitate pentru dezvoltarea economică și acces la tehnologii avansate

În noul context geopolitic, Comisia Europeană, cu aprobarea Parlamentului European, a inițiat o serie de inițiative strategice destinate consolidării industriei europene de profil prin intermediul cadrului de cooperare consacrat sub denumirea Baza Tehnologică și Industrială de Apărare (EDTIB).

Între aceste inițiative, prin intermediul Acțiunii de Securitate pentru Europa (SAFE) a fost constituit un fond de 150 de miliarde de euro, accesibil tuturor statelor membre ale Spațiului Economic European, precum și Ucrainei, pentru consolidarea urgentă a industriei de apărare și pentru pregătirea acesteia astfel încât să poată susține efectiv un efort de război în eventualitatea unei confruntări cu Federația Rusă.

Așa cum se arată în preambulul Regulamentului (UE) 2025/1106 al Consiliului din 27 mai 2025 de instituire a SAFE prin consolidarea Instrumentului pentru Industria Europeană de Apărare, „toate statele membre s-au angajat să își consolideze pregătirea generală în materie de apărare, să reducă dependențele strategice, să abordeze lacunele critice în materie de capabilități și să consolideze în mod corespunzător EDTIB în întreaga Uniune, astfel încât UE să fie în măsură să furnizeze mai eficient echipamente în cantitățile și în ritmul accelerat necesare”[ii].

Iar cea mai bună cale pentru a investi în această industrie o constituie producția, care poate susține cercetarea aplicată și dezvoltarea de produse noi, competitive și eficiente pe câmpul de luptă.

Astfel, ținând cont de nevoile evidente ale multor state europene de a-și construi capacități de apărare credibile, noile contracte de achiziții pot să direcționeze acest fond în cele mai bune locuri, ca investiții eficiente. Un contract de achiziție presupune o minimă prospectare a pieței, o selecție pe bază de calitate și performanță, în care cel mai bun în raport cu criteriile stabilite câștigă. Au prioritate achizițiile multinaționale, cu minim două state partenere, pentru a facilita cooperarea industrială, dar și evaluarea obiectivă a produsului achiziționat. Iar pentru a fi siguri că achizițiile sunt gândite foarte pragmatic, ținând cont de realitățile câmpului de luptă și de nevoile urgente, un nivel ridicat de prioritate este asigurat prin asocierea Ucrainei la contractul de achiziție sau/și la producerea de echipament.

România poate accesa până la 16,7 miliarde de euro din acest fond de asistență financiară, dacă va reuși să prezinte Planuri din care să reiasă clar scopul investițiilor modul în care acestea vor fi utilizate, ce capacități industriale ale EDTIB vor susține. Presupun că pentru a primi această limită de alocare, România a transmis Comisiei o estimare inițială, urmând ca până pe 15 noiembrie să transmită Cererea, însoțită de un plan de investiții pentru industria românească de apărare (în măsura în care este inclusă în industria europeană de apărare), cu justificarea integrării acesteia în mecanismele europene de cooperare tehnică și tehnologică. La nivelul guvernului se lucrează la aceste documente, pentru a fi transmise Comisiei conform termenului din Regulament, deși unele comunicări publice oficiale induc concluzia că deja Cererea a fost trimisă și aprobată.

Anterior aprobării acestui fond extrem de generos de asistență financiară a industriei de apărare europene, la nivelul conducerii UE au fost inițiate programe de achiziții comune în domeniul apărării (EDIRPA), a fost adoptat „Regulamentul de instituire a Programului pentru Industria Europeană de Apărare și a instituit cadrul de măsuri pentru asigurarea disponibilității și aprovizionării la timp cu produse de apărare („EDIP”), pentru a valorifica experiența dobândită în contextul Regulamentelor (UE) 2023/2418 și (UE) 2023/1525 și pentru a extinde logica acestora într-o perspectivă pe termen mai lung și structurată”[iii].

După instalarea (Inaugurarea) noii Administrații la Casa Albă, deteriorarea situației regionale de securitate s-a accentuat din cauza afectării semnificative a aprovizionării cu muniții și tehnică militară a Ucrainei, iar statele europene au constatat că nu mai pot fi sigure pe sprijinul SUA, în orice condiții.

În acest context, deoarece există state foarte expuse la amenințarea rusă, precum și la riscurile specifice vecinătății cu un război, dar nu au capacitatea de apărare suficientă pentru a reacționa eficient, Comisia Europeană a propus ca „Uniunea să înceapă să sprijine aceste state membre cât mai curând posibil, astfel încât acestea să poată plasa comenzi foarte rapid, sporind previzibilitatea sectorului industrial de apărare și stimulându-l să investească, pe termen foarte scurt, în consolidarea capacităților de producție”[iv].

Așadar, urgentarea achizițiilor vitale este un argument decisiv pentru aprobarea SAFE, dar relevanța achiziției pentru industria europeană este cel mai important criteriu de evaluare a eligibilității.

Voi face o scurtă clarificare a acestei condiții, deoarece o abordare incorectă poate însemna refuzarea împrumutului, iar o altă situație poate fi clamată de sindicate și chiar de opinia publică românească drept rea voință și neglijență pentru industria proprie.

Regulamentul precizează că este foarte important să se mențină și să se dezvolte capacitățile industriale deja cuprinse în EDTIB și EDIP. Dacă achizițiile pe care le dorim ar putea fi produse în facilități din România care nu sunt incluse în aceste documente, primul pas trebuie făcut pentru acceptarea și includerea lor, adică modificarea EDTIB și EDIP. De preferat ar fi ca aceste modificări să fie (sau să fi fost!) transmise simultan cu Cererea descrisă mai sus.

Argumentația Regulamentului prevede în mod explicit că „instrumentul de acțiune de securitate pentru Europa („instrumentul SAFE”) este destinat acelor state membre care doresc să investească în producția industrială de apărare”[v] și are un caracter temporar. Mai sunt precizate câteva condiții privind urgența și oportunitatea, astfel încât să permită o selecție și o prioritizare a alocărilor, astfel încât să fie investiții reale în capacitățile industriale importante la nivel european.

Cum poate fi valorificată oportunitatea?

Așadar, accesarea fondurilor din SAFE reprezintă o adevărată provocare pentru România. Grupul de lucru constituit pentru a găsi soluțiile necesare și a face solicitările și activitățile corespunzătoare pentru achiziții și obținerea finanțării prin SAFE ar trebui să analizeze și să identifice soluții pentru, cel puțin, următoarele probleme:

Identificarea capabilităților de apărare eligibile pentru SAFE ținând cont de soluțiile identificate deja, de urgență, conform listei de domenii prioritare identificate de Consiliul European, în conformitate cu lucrările deja desfășurate în cadrul AEA și în deplină coerență cu NATO.

Acestea sunt: „muniții și rachete; sisteme de artilerie, inclusiv capacități de lovire de precizie la scară largă; capacități de luptă terestră și sistemele de sprijin ale acestora, inclusiv echipamente pentru soldați și arme de infanterie; protecția infrastructurilor critice; securitate cibernetică; mobilitate militară, inclusiv contramobilitate; sisteme de apărare aeriană și antirachetă; capacități maritime de suprafață și subacvatice; drone și sisteme antidrone; factorii strategici catalizatori, cum ar fi, dar fără a se limita la, transportul aerian strategic, realimentarea aer-aer și sistemele C4ISTAR, precum și activele și serviciile spațiale; protecția activelor spațiale; inteligența artificială și războiul electronic”[vi].

Condițiile de eligibilitate sunt strâns legate de consolidarea urgentă a bazei industriale a Uniunii „într-un mod eficient și autonom, având în vedere evoluția recentă a situației geopolitice și a amenințării excepționale la adresa securității Uniunii și a statelor sale membre, și astfel pentru a crește eficiența și valoarea adăugată a asistenței financiare acordate în cadrul instrumentului SAFE”[vii].
Capacitățile industriale din România incluse în planurile europene, dacă există, precum și de posibilitatea introducerii celor care nu au fost încă introduse, fiind identificate ulterior. Aici trebuie toate argumentele pentru a fi acceptate și introduse.
Evaluarea posibilităților de cooperare industrială cu alte state, cu care se pot face parteneriate pentru achiziții comune.
Pentru achizițiile comune cu alte state, trebuie avute în vedere: fondurile care vor veni direct în România, către operatorii economici implicați direct (existenți în planul UE), posibilitățile de cooperare industrială pentru a dezvolta noi capacități de producție sau de mentenanță în România de către statul partener, care poate să dețină majoritatea capacității industriale de producție. Dacă nu se pot realiza aceste capacități de producție sau mentenanță, evaluate pe ciclul de viață al echipamentului, care să fie proporționale cu valoarea părții de contract pentru România, atunci se impune negocierea altor investiții din partea statului partener, compensatorii, chiar și în domenii diferite de cel al apărării, care ar aduce noi tehnologii și dezvoltare economică sustenabilă.
Pentru achizițiile de echipamente militare sau sisteme de armament este obligatoriu să se țină cont de interoperabilitate și de conectivitate cu echipamentele/sistemele existente, precum și de interesul strategic, respectiv garanțiile de securitate pe care le pot obține sau pierde aceste achiziții. Decizia de a face o achiziție de la un anumit stat poate duce la răcirea relațiilor cu un alt stat sau o pierdere de facilități naționale deja existente.

Concret, orice achiziție trebuie evaluată atât prin prisma avantajelor directe, dar și posibilelor pierderi. O achiziție a unui produs european poate însemna o reacție a SUA, dacă afectează un producător american, dar și viceversa.

Fiecare contract de achiziție va trebui negociat nu doar cu producătorul, ci și cu partenerul sau partenerii de achiziție.

Prioritar ar trebui să fie interesul pentru atragerea fondurilor în industria românească, pentru dezvoltarea acesteia, cu respectarea priorităților de înzestrare ale forțelor armate.

În concluzie, procesul de accesare a fondurilor din SAFE nu este simplu, presupune evaluări complexe, multidisciplinare, cu impact pe termen lung. După experiențele anterioare cu accesarea fondurilor europene pentru apărare, ar trebui un efort mai mare la nivel guvernamental, cu implicarea directă a Administrației Prezidențiale, astfel încât să se obțină maximum de investiții și cele mai performante sisteme de arme, cu calcularea costurilor pe ciclul de viață al sistemelor de armament.

Mai multe detalii sunt accesibile prin studierea directă a Regulamentului, disponibil în limba română pe site-ul oficial[viii].

[i] Tratatul CFE de la Paris, pentru armamentul convențional, și „Cer deschis”, pentru inspecții reciproce., OSCE

[ii] http://data.europa.eu/eli/reg/2025/1106/oj, ISSN 1977-0677 (ediție electronică), REGULAMENTUL (UE) 2025/1106 AL CONSILIULUI din 27 mai 2025 de instituire a Acțiunii de Securitate pentru Europa (SAFE) prin consolidarea Instrumentului pentru Industria Europeană de Apărare (Text cu relevanță pentru SEE)

[iii] Idem, punctul 7 din Argument

[iv] Idem, punctul 9 din Argument

[v] Idem, punctul 10 din Argument

[vi] Idem, punctul 15 din Argument

[vii] Idem, punctul 16 din Argument

[viii] http://data.europa.eu/eli/reg/2025/1106/oj, ISSN 1977-0677 (ediție electronică), REGULAMENTUL (UE) 2025/1106 AL CONSILIULUI din 27 mai 2025 de instituire a Acțiunii de Securitate pentru Europa (SAFE) prin consolidarea Instrumentului pentru Industria Europeană de Apărare (Text cu relevanță pentru SEE)

Pacea din Ucraina

Cele două evenimente internaționale majore, întâlnirea Trump – Putin din Alaska și cea de la Washington, Trump – Zelenski și „șapte măreți lideri europeni” au captat atenția întregii lumi, deoarece subiectul acestora a fost pacea din Ucraina. Au fost comentate cele văzute și cele nevăzute, limbajul corporal, fiecare cuvânt rostit sau nerostit de principalii actori ai acestor întâlniri.

Greu de spus ceva notabil, ceva care să contribuie la o mai bună înțelegere a viitorului Ucrainei, de care depind multe, foarte multe, în special în Europa, dar și în relațiile internaționale viitoare.

La întrebarea „Cum se poate realiza pacea în Ucraina”, Chat-GPT mi-a răspuns:

Pe scurt, pacea „sustenabilă” în Ucraina cere o combinație de principii clare, pași secvențiali și garanții aplicabile. Iată o hartă de drum realistă (ce-ar putea fi adaptată la dinamica ultimelor zile):

1) Principiile-cadru (linia roșie)

Carta ONU: suveranitate, integritate teritorială; orice acord trebuie să fie compatibil cu rezoluțiile ONU adoptate din 2022 încoace. United Nations Press Security Council Report
„Nimic despre Ucraina fără Ucraina”: negocieri directe Ucraina–Rusia, cu sprijin/instruire din partea SUA și UE. Reuters The Guardian

2) Măsuri umanitare imediate (constructoare de încredere)

Schimburi accelerate de prizonieri și repatrierea civililor pe o schemă săptămânală, cu listă comună verificată de CICR/ONU. (Schimburi mari au funcționat deja în 2025, deci mecanismul există.) Reuters RadioFreeEurope/RadioLiberty
Protecția ZNPP (centrala Zaporojie): implementarea integrală a celor „7 piloni” IAEA + demilitarizare perimetrală, linii electrice protejate și echipă internațională permanentă. IAEA+2IAEA+2

3) Încetare a focului, nu „îngheț al războiului”

Secvență minimă: (i) pauză a atacurilor cu rază lungă asupra zonelor civile și infrastructurii critice → (ii) încetare a focului verificată pe linia de contact → (iii) zonă tampon monitorizată internațional. IPI Global Observatory Security and Human Rights Monitor
Verificare: misiune civil-militară internațională (OSCE/ONU + state neutre), cu senzori, drone și acces liber pe teren; comisie de anchetă pentru încălcări și „mecanism de escaladare” (sancțiuni automate). Security and Human Rights Monitor gppi.net

4) Garanții de securitate pentru Ucraina

Acorduri bilaterale/multilaterale („NATO-lite”): transfer de capabilități, apărare aeriană, muniții, instruire, asistență pe termen lung – deja conturate prin G7 (Vilnius) și acorduri bilaterale. Council of the European Union U.S. Department of State president.gov.ua
Rolul SUA/UE: după discuțiile din 18–19 aug., s-a reconfirmat lucrul la garanții coordonate pentru Ucraina (detalii încă în negociere). Reuters The Guardian+1

5) Pârghii economice: „dă-i sens păcii”

Foaie de parcurs pentru sancțiuni: ridicări treptate doar după respectarea etapelor (verificată internațional); „snapback” automat la încălcări. (Model folosit în alte dosare internaționale.) [inferență din practici sancționatorii]
Finanțare: folosirea profiturilor din activele ruse înghețate pentru apărarea și reconstrucția Ucrainei + împrumutul G7 de $50 mld garantat de aceste profituri (deja în execuție). Council of the European Union Reuters AP News

6) Dosare grele ce trebuie „parcate” corect

Statutul teritoriilor ocupate: nu se rezolvă sub presiune; se „parchează” într-un capitol separat, cu proces politic pe termen lung (plebiscite doar conform standardelor ODIHR și numai după retragerea trupelor și întoarcerea refugiaților). [inferență procedurală, aliniată dreptului internațional]
Justiție și reparații: cooperare cu Curtea Penală Internațională; mecanism de despăgubiri alimentat din veniturile extraordinare ale activelor înghețate. Council of the European Union Lieber Institute West Point The Guardian

7) Arbitraj și garanții juridice

Acord-cadru înregistrat la ONU; Consiliul de Securitate poate „lua act” de acord sau îl poate sprijini printr-o rezoluție (chiar dacă nu devine autor al acordului, dat fiind veto-urile). EJIL Talk!

8) Ce ar putea bloca totul (și cum se evită)

„Încetare a focului” fără verificare → risc de reînarmare și reluare a ostilităților. Soluție: monitorizare robustă + condiționări clare. IPI Global Observatory
Presiune pentru concesii teritoriale înainte de garanții reale de securitate – respinsă public de Kiev și riscantă pentru stabilitate. Reuters The Guardian
PR fără substanță (ex.: summituri fără rezultate concrete) → compensezi cu pași tehnici mici, dar ireversibili (schimburi de prizonieri, ZNPP, coridoare umanitare). Al Jazeera

* Context: discuții și propuneri recente pentru pacea din Ucraina

Așadar, soluțiile de pace sunt discutate, sunt negociate, iar întâlnirea bilaterală Putin – Zelenski pare a fi cât mai aproape.

Parcă am urmărit un slalom uriaș, cu competitori concurând aproape simultan, pe aceeași pârtie, dar cu porți diferite. Fiecare a evitat subiectele sensibile pentru partea cealaltă, lunecând pe temele care nu erau „linii roșii”, cu obiectivul final, opinia publică să perceapă dorința de a face pace a tuturor.

Ce va urma este dificil de previzionat, dar pot fi luate în calcul câteva scenarii, ceea ce ar putea ajuta la evitarea „prinderii pe picior greșit”.

Proiectul de „acord de pace” prezentat de Putin, agreat de Trump, va fi punctul de plecare a discuțiilor între Putin și Zelenski, mediate direct sau de la distanță de Trump.

Zelenski va participa la discuții sau va demisiona sub presiunea cedării celor patru regiuni din Estul Ucrainei, plus Crimeea.

Primul scenariu: acceptarea Acordului propus de Putin

Posibilitatea ca Ucraina să accepte cedarea acestor teritorii este relativ mare, mai ales în condițiile în care ar obține garanții de securitate pentru ceea ce va rămâne, în sensul garantării independenței, integrării europene și neimplicarea Rusiei în afacerile interne și externe ale Ucrainei. O precondiție pentru acceptarea de Rusia a acestei renunțări ar fi anularea tuturor legilor ucrainene care aduc atingere nativilor ruși și limbii ruse.

Rusia ar avea asigurată securitatea deținerii și accesului la peninsula Crimeea, inclusiv terestru, precum și cele mai importante regiuni din punct de vedere a resurselor minerale. Întrucât exploatarea acestor resurse a fost subiect al unei înțelegeri între Ucraina și președintele Trump, există probabilitatea ca acest acord privind exploatarea să fie parte a înțelegerii dintre Trump și Putin.

Ucraina va rămâne fără aceste teritorii, fără resurse importante, dar care fuseseră cedate deja într-o proporție semnificativă. Orientarea politică a Ucrainei către Uniunea Europeană ar fi majoritară, ponderea orientării pro-ruse diminuându-se semnificativ (în regiunile ocupate de Rusia erau majoritatea votanților pro-ruși). Rusia pierde astfel Ucraina, deși obține o extindere teritorială importantă. Se creează un precedent periculos pentru Georgia.

Republica Moldova ar putea fi readusă de Moscova în grupul de state tutelate, prin influențarea alegerilor parlamentare, ca urmare a posibilei asumări de către gruparea pro-rusă a unei victorii în disputa cu europenii prin validarea acordului ruso-ucrainean.

Ucraina ar putea avea garanții de securitate formale, prin acorduri semnate cu UE și Marea Britanie, garanții în caz de atac nuclear din partea SUA și contracte de furnizare de armament finanțate total sau parțial de UE. Prezența militară externă ar putea fi acceptată de ruși (în final), doar la nivel de instructori. Desigur, rușii vor solicita retragerea forțelor statelor NATO dislocate în statele din Estul NATO, condiție care ar putea fi acceptată cu greu de către europeni.

Uniunea Europeană va suporta costurile susținerii echipării armatei ucrainene, precum și reconstrucția Ucrainei. SUA va beneficia de contractele de achiziție a armamentelor, înțelegerile pentru exploatarea resurselor Ucrainei și de acordurile cu Federația Rusă.

Stabilirea unei relaxări între NATO și Rusia ar putea fi un punct important, reluarea lucrului în formatul Consiliului NATO-Rusia ar putea fi o soluție, dar nu suficientă. Pentru consolidarea încrederii, ar putea fi solicitată plafonarea cheltuielilor pentru apărare atât de Rusia, cât și de statele membre NATO. Aici există o mare problemă, angajamentul față de președintele Trump (și însăși cerința acestuia).

O variantă mai puțin probabilă rezultată din procesul de negociere bilaterală ar putea fi acordarea unui statut special celor patru regiuni (sau doar pentru două dintre acestea), cu participarea cetățenilor acestora la proximele alegeri din Ucraina, pentru a înclina balanța de putere în interiorul Ucrainei de partea Rusiei. Acesta ar putea fi mărul otrăvit pe care Rusia l-ar putea accepta, cu condiția să mențină „trupe de menținerea păcii”, pe modelul Transnistria. Revenirea la ideea alipirii de Rusia ar rămâne valabilă oricând, prin alte pseudo referendumuri libere.

Scenariul al doilea: respingerea acordului, continuarea luptelor.

Acest scenariu ar putea să fie posibil dacă europenii vor insista să sprijine Ucraina, indiferent de poziția SUA, cu menținerea poziției Ucrainei de a nu ceda teritorii, solicitând Rusiei retragerea din teritoriile ocupate. Consecințele unui astfel de scenariu ar aduce riscul cedării apărării pe front, pe fondul scăderii moralului trupelor (din cauza poziției americane), precum și a întăririi ofensivei ruse, coroborată cu lipsurile din logistica apărării ucrainene.

Atitudinea europenilor ar putea fi considerată sfidătoare de administrația americană, cu consecințele previzibile, respectiv răcirea semnificativă a relațiilor transatlantice, până la amenințarea dezintegrării NATO.

Scenariul al treilea: blocarea negocierilor cu„ linii roșii”, fals dialog, continuarea luptelor.

Este un scenariu foarte posibil, cu consecințe apropiate de cele din al doilea scenariu.

Președintele Trump se poate distanța de subiect, deoarece deja a reușit să retragă SUA din conflict, poate să reia relațiile economice cu Rusia și colaborarea pe teme importante pentru administrația americană.

Uniunea Europeană ar putea să se confrunte cu ample mișcări suveraniste în mai multe state, iar sprijinul financiar și cu resurse de apărare ar fi grav afectat. Cedarea forțelor ucrainene pe front ar putea fi principala problemă. Ucraina ar deveni stat complet ocupat de Federația Rusă, iar consecințele ar fi dezastruoase pentru Uniunea Europeană, în special pentru statele din vecinătate. Republica Moldova ar deveni în scurt timp parte a statelor satelit ale Rusiei, la fel cu majoritatea fostelor republici sovietice, cu excepția Țărilor Baltice.

NATO va fi afectată semnificativ de pozițiile divergente ale europenilor și ale SUA.

Așadar, din perspectiva acestor scenarii, precum și a unor variante ale acestora, statele europene ar trebui să își reevalueze pozițiile, nu pentru o „reîntoarcere a armelor”, dar suficient cât să diminueze daunele. O reluare a dialogului și cooperării cu Federația Rusă pare greu de acceptat la nivel comunitar, dar este posibil să fie realizată la nivel bilateral de majoritatea statelor europene, mai devreme sau mai târziu, jocul democratic permițând schimbări de orientări politice radicale.

Situația economică a statelor europene, marcate de pandemie și de războiul din Ucraina favorizează mișcări politice revendicative, radicale și cu posibilă abordare pro-rusă a politicii externe.

Așadar, viitorul statelor europene este în joc, instabilitatea politică este de așteptat, decizii majore importante ar putea să salveze pacienții care par să acuze situații limită.

Aceste momente nu sunt favorabile concediilor și vacanțelor, interesele statului trebuie să primeze, iar liderii politici ar trebui să analizeze cu atenție fiecare pas și fiecare cuvânt.

Jurnalul unor Funeralii de stat

Funeraliile de stat reprezintă un eveniment public de nivel național, se organizează la nivelul cel mai înalt al statului la trecerea în neființă a șefilor de stat, prim-miniștrilor sau patriarhilor, reprezintă o activitate de protocol de stat vizibilă la nivel internațional. Funeraliile fostului președinte american Jimmy Carter sau ale Reginei Elisabeta a II-a (și nu numai!) au fost transmise în întreaga lume.

România nu are aceeași relevanță la nivel internațional, dar evenimentul este similar, importanța sa fiind consemnată prin lege.

Modul de organizare a acestor funeralii este atributul guvernului, dar toate instituțiile statului au obligația de a se implica, în părțile care le privesc.

Pentru că sunt multe comentarii și critici pro și contra oportunității organizării acestor funeralii, voi spune doar că au fost organizate potrivit legii, iar despre ceremonial voi face doar câteva constatări, care ar putea ajuta demnitarii statului să îmbunătățească protocolul de stat, comportamentul celor care au responsabilități publice și comunicarea oficială.

Așadar, au fost „funeralii de stat” organizate pentru un fost Președinte al României, primele funeralii de stat pentru un Președinte, după schimbarea regimului comunist din decembrie 1989. Deși fostul Președinte s-a declarat liber-cugetător, tot ceremonialul a fost conform regulilor și procedurilor Bisericii Ortodoxe Române, cu câteva mici excepții.

Mici amănunte, ca lipsa înscrisului pe cruce IRNI („Isus Nazarineanul, Regele Iudeilor ), lipsa icoanei pe sicriu, nu au împiedicat soborul de preoți să facă o slujbă integrală de înmormântare a unui creștin ortodox, precum și înhumarea într-un cimitir militar, cu toate însemnele ortodoxiei.

La omagiul prezentat cu o zi înainte, unii s-au închinat, alții au salutat, așa cum a crezut fiecare că e bine în fața camerelor de filmat.

S-a remarcat lipsa Președintelui în funcție, deși ceremonialul a fost organizat în curtea palatului în care acesta lucrează, a fostului Președinte (prea ocupat cu vreo partidă de golf), a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, a ministrului apărării naționale, cel care conduce ministerul responsabil de organizarea Funeraliilor de stat.

Garda de onoare cu generali a fost stabilită cu generali cu funcții mici, de o stea, șefii categoriilor de forțe nu au fost prezenți, iar această absență se poate conjuga cu lipsa ministrului

Ortodoxia noastră s-a exprimat din plin, prin clopotele trase, prin slujba de pomenire, prin înhumarea în sine, dar Prea-Fericitul nu a considerat demn de prezența sa acest moment.

Se pare că nu a contat că fostul Președinte, Ion Iliescu, a participat la funeraliile Prea-Fericitului Teoctist, din 3 august 2007 și la Întronizarea actualului Patriarh, Prea-Fericitul Daniel, din 30 septembrie 2007.

Funeraliile de stat nu sunt activități de partid, nici private, sunt evenimente publice de nivel înalt, iar oficialii au responsabilitatea participării la aceste evenimente.

A fi în serviciul țării presupune eforturi și acțiuni care pot să fie în contrast cu sentimentele noastre, respectarea legii și a protocolului de stat sunt foarte importante pentru persoanele care ocupă demnități publice.

La ultima slujbă, din Capela Palatului Cotroceni nu au participat președinți (cu excepția Președintelui Emil Constantinescu!), dar au participat prim-miniștri. Prim-ministrul Ilie Bolojan a demonstrat că este un om de stat responsabil.

Șefii categoriilor de forțe nu au participat, fiind considerați neimportanți sau prea-importanți.

Deoarece au fost multe comentarii la toate televiziunile, aș vrea să fac o singură precizare, pentru consemnarea corectă a faptelor și datelor: participarea României la programul NATO PfP a fost hotărâtă în ianuarie 1994, iar Ion Iliescu nu „a fost obligat să continue parcursul euro-atlantic stabilit anterior”, ci a contribuit decisiv la stabilirea acestui obiectiv.

Ce va rămâne după aceste Funeralii, ce vom învăța? Nu s-a încheiat nicio epocă, nu am închis niciun capitol, vom continua să facem greșeli, vor continua bâlbele și vor fi multe decizii contestate de o parte a societății, agreate de alta. Poziționarea de o parte sau alta este liberă, dar repetarea greșelilor ar trebui evitată, pentru a fi mai buni și mai respectați în lume.

Deocamdată suntem cunoscuți că ne lichidăm conducătorii, îi hulim după ce le-am dat puterea, îi contestăm sau anulăm alegerile. Dar suntem foarte credincioși și respectăm ceremoniile religioase ortodoxe.

Ateismul sau liber-cugetătorul a fost sancționat prin lipsa Prea-Fericitului și a unui sobor de preoți relevant.

Poziția politică și activitatea fostului Președinte au fost sancționate prin absența Președintelui în funcție, a celui care a demisionat după ce a fost parte a anulării unor alegeri, a unor miniștri și a unui ingrat.

Un mic amănunt, mai puțin important: mașina care a transportat corpul neînsuflețit la și de la Palatul Cotroceni avea numere de înmatriculare de Bacău, probabil că era singura care corespundea cerințelor de securitate și de mediu.

Cei care s-au ocupat de organizarea ceremoniei au avut sarcini ingrate, date fiind controversele politice, dar totul a fost foarte bine organizat și merită felicitări.

Dumnezeu să-l ierte pe cel care a condus statul român!

Interese strategice și obiective de securitate națională[i]

[i] Prezentat la Conferința Forumului pentru Securitate Maritimă din 24.10.2023, Constanța și publicat în cartea Recomandări, editura Prospexi, Dorohoi, 2024, pg 98

În relațiile internaționale, statele sunt actori principali, deoarece au interese și instrumentele necesare pentru a le promova și a le apăra. Definirea intereselor este importantă, deoarece stau la baza obiectivelor strategice ale conducerii statului, definind politicile și strategiile pentru toate domeniile de activitate care presupun implicarea și intervenția instituțiilor statului, conform competențelor stabilite prin lege.

În unele state, interesele sunt denumite „interese naționale”, întrucât sunt voința majorității cetățenilor lor și sunt prezentate public în Constituție sau în alte documente aprobate prin votul direct al cetățenilor. În statele conduse autocratic, „interesele de stat” sunt mai puțin transparente, în spatele lor aflându-se dorința conducătorului de a-și prezerva puterea.

Deoarece mediul internațional este fluid, unele interese trebuie să fie revizuite și nuanțate, astfel încât să poată fi păstrate, fără să genereze reacții adverse imposibil de contracarat.

Majoritatea democrațiilor occidentale, precum și statele care se doresc „principali actori” ai scenei relațiilor internaționale își expun interesele și obiectivele strategice în documente politice programatice, cel mai important dintre acestea fiind „strategia de securitate națională” sau un document echivalent.

În România, aceste interese și obiective strategice sunt (ar trebui!) definite în „Strategia națională de apărare a țării”, așa cum prevede Constituția.

Mă voi abține să comentez actualele prevederi ale unui document care are prevederi de manual, care se dorește mai mult decât este prevăzut prin lege și ridicol pentru diplomație.

Așa cum spuneam, interesele naționale sunt prevăzute în Constituție: existența statului român, independența, suveranitatea, integritatea teritoriului, dezvoltarea economică, bunăstarea cetățenilor săi și ordinea constituțională, respectiv democrația și statul de drept. Statul român trebuie apărat, iar statul este obligat să își protejeze cetățenii. Desigur, fiecare stat are capacitatea proprie de a-și apăra și judeca cetățenii în afara granițelor sale, dar este important să utilizeze toate instrumentele de care dispune pentru a impune respectarea legislației române de către toți cetățenii români.

Obiectivele strategice sunt derivate din interesele naționale, iar aceste obiective pot să se modifice odată cu schimbările determinate de dinamica echilibrului de putere și de evenimentele majore din relațiile internaționale.

Geografia are un rol important în stabilirea acestor obiective, poziționarea fizică și cea politică sunt factori determinanți pentru nivelul de ambiție pe care și-l propune orice stat. Mărimea statului este importantă, vecinii săi, relieful, resursele, precum și demografia. În acest context, ieșirea la mare reprezintă un element major pentru ca statul să își stabilească un nivel de ambiție mai ridicat decât un stat eminamente continental, dar poate fi și o vulnerabilitate, dacă nu este abordat cu atenția cuvenită.

Ce reprezintă ieșirea la mare?

Accesul la mările și oceanele lumii
1. Accesul la căile de transport/navigație maritime – costuri de transport reduse
2. Accesul la resurse de pe toate continentele lumii, în mod direct și indirect
3. Accesul la resursele mărilor și oceanelor din zona apelor internaționale, conform dreptului internațional
Dreptul la o „Zonă economică exclusivă” – accesul la resursele din mare și din adâncul submarin din această zonă, dreptul de a explora și exploata aceste resurse.
Poartă de intrare/ieșire pentru bunuri care sunt transportate de pe/pe alte continente. Porturile sunt importante noduri de comunicații.
Responsabilitate pentru securitatea transportului maritim în apele teritoriale, precum și posibilitatea implicării în proximitatea acestora, pentru a preveni eventuale situații critice.
Responsabilitatea pentru securitatea propriilor resurse, precum și pentru siguranța mediului din apele teritoriale.
Responsabilitatea pentru securitatea porturilor și bazelor logistice și de mentenanță maritime
Apărarea teritoriului național împotriva unei agresiuni de pe mare presupune un complex de capabilități diferit de cel al apărării terestre. Agresorul poate fi un stat cu care nu există graniță terestră.

Având în vedere cele identificate (nu este o evaluare exhaustivă, se poate completa), se pot deduce câteva interese și obiective strategice care ar trebui incluse în viitoarea Strategie națională de apărare, după o Revizuire consolidată a Strategiei de Apărare (SDR – Strategic Defence Review).

Interese naționale: dezvoltarea economiei naționale prin fructificarea statutului de stat maritim și apărarea apelor teritoriale, ca parte a teritoriului național.

Obiectivele strategice rezultate din primul interes identificat ar putea fi:

implicarea în comerțul maritim internațional (susținerea și dezvoltarea unei flote de transport sau a companiilor de transport maritim cu sediul în România).
exploatarea resurselor marine din oceanul planetar cu capacități proprii (prin operatori economici înregistrați în România)
exploatarea eficientă și cu impact strategic a resurselor din apele teritoriale (prin operatori strategici, cu redevențe investite pentru viitor și exploatarea planificată multianual)
extinderea capacității de transfer a porturilor;
extinderea capacităților șantierelor navale și a bazelor logistice maritime.

Din al doilea interes ar rezulta următoarele obiective strategice:

realizarea securității transportului maritim în apele teritoriale, precum și în proximitatea acestora, pentru a preveni eventuale situații critice.
asigurarea securității propriilor resurse, precum și a protecției mediului din apele teritoriale.
realizarea securității porturilor și bazelor logistice și de mentenanță maritime
apărarea teritoriului național împotriva unei agresiuni de pe mare.

După identificarea acestor obiective, derivate doar din statutul de stat maritim, ar trebui dezvoltate politici și strategii care să operaționalizeze aceste oportunități, dar și responsabilități.

În mod plastic, putem spune că „Dumnezeu ne-a dat, dar nu …” face și restul! Este obligația instituțiilor statului român să valorifice un statut pe care unele state nu îl au, să dezvoltăm un nivel de ambiție corespunzător celor care au dreptul și posibilitatea de a accesa resursele oceanului planetar.

O strategie de securitate maritimă în Regiunea Mării Negre nu poate fi abordată de către statul român fără să fi fost identificate interesele și obiectivele ca stat maritim. Dezvoltarea capabilităților necesare pentru operaționalizarea acestor obiective se poate face doar după ce va fi clar ce nivel de ambiție ne propunem pe termen lung.